Bat câmpii ca un nărod în căutarea libelulelor ferecate. Ceva ziduri, bastioane născute din ochi selenar, potcoave rătăcite adânc în poduri de palmă.

S-au întors râurile. Și ploile s-au întors. Se îndreaptă în direcția opusă ciotului smuls din umărul dimineții neîmblânzite. Linii întrerupte, cuvinte fugărite de propria virgulă, mutre pioase, mirate, ascunse cu ”boticul” lor gri în blănuri imense.

Plouă peste zarzării copți, peste puful de păpădie, peste ape. Din când în când o pasăre își înmoaie gleznele în aerul nopții, picățele albastre ale cerului zămislit de astre-n furtună. Plouă mărunt peste case …

Ce-ar fi să mă regăsești dinainte de a mă renaște! De-a curmezișul lăuntrului meu îți las în echilibru clinchetul suav al ploii ca o linie dreaptă. Ce-ar fi să mă cuprinzi în nod de lasou ca o stăpână a norului cuantic. Irisul meu ți-l las ca zălog chiar dacă se mistuie blând ca un mecanism contemplând o pasăre măiastră. Ce-ar fi …

Plouă pe deasupra orelor, frunzelor, omizilor mov cu aripi de ceară. Am să lovesc cu piciorul meu stâng puținul pământ ce ne-a fost dat moștenire, lăsând să răsară arborii noi, cu ochi și sprinceană, urme de pași, potcoave regăsite pe un drum de căruțe.

Plouă liniștit peste orașe. Pe asfalt, doar vântul mângâie tandru un fir rătăcit de trei-frați-pătați, în ochiul de apă doar luna și eu, cal rumegând străzile de demult într-o singură noapte.