Vin leii, paraleii, tulburând frunzele-n șanțuri, somnul de ostaș căzut în tranșee, zborul libelulelor ascunse-n pământ, lascive, după o cruntă beție, cu apa cea vie. Locuri prielnice. Firul de păianjen sătul se lasă-n voia viselor ferecate. Undeva peste câmp, un meteor cântă din lăută, stranie conversație. Îndrăgostitul vânt își caută-n hățiș propria umbră, ciudată podoabă, o cruce preasfântă. Știi! E ciudat. Celălalt copac ține încă în mână timid doi solzi tremurânzi așa cum crezuseră el de cuviință.

Am cerut înapoi oasele roase la colțuri a eroilor oarecare și muntele s-a aruncat în mare după orele petrecute în acest veac de singurătate. Toți ceilalți respirau. Vechile păduri încă așteptau bubuitul de tunuri, o rafală de vânt și ploaia de stele.

Am cerut înapoi anotimpurile, dreptul la timp, vederea străvezie și sufletul meu a devenit opalescent ca orice ungher năruit de o rază fierbinte.

Stau furcile aruncate-n răspântii pe brațele timpului. Bat din carâmb insomniile în marș rătăcitor, câlcând pe florile de mac, peste glie. Vrei uitarea mea? Doar spune-mi!

Am strigat: „Ce semn pot să fac în inima leilor. Cum pot să obțin un frunziș mai deschis gândurilor, viselor mele orfane?”. Doar vântul, călătorul, deapănă lin amintirile ca și cum ai privi libelulele verzi și zemoase adăpostindu-se de ploaie Atât de profan. Aripă lângă aripă. Peste iarbă.

Vin leii, paraleii…