Îmi caut calea la fel cum un nebun își
bâjbâie cămașa de forță, e greu
de ghicit
totuși o scurtă privire, ne-arată un spațiu
alb ca un fel de retortă, dincolo
de asta nu exist decât în măsura
în care îmi cercetez mâinile, un cod
numeric personal sau un ADN ce îmi
plânge prin vene,
inițiala tatălui se tot răsfrânge în mine,
ca un foc mocnit, ca o greșeală de neiertat,
ca o prăpastie care va înghiți totul în jur,
tot așa,
eu când mă voi ierta, nu va mai fi nimic.

Altădată priveam un strugure copt în lumina soarelui
Așa sunt eu acum, frumoasă cu toată
teroarea asta verde răspândindu-se prin mine
cu toate acele insurecții dibace din vasele de sânge