Eu fără tine.

Am purtat pe umeri oameni și soarele-arzând în zile lungi cât o vară. Am păstrat în buzunare cât-un nor sau cât-un zâmbet. Dar mi-au rănit spatele arcuit deja, așa că am ales pustiul. Mă dureau pașii și mă usturau tâmplele. E ura lor prea mare sau sunt eu prea plină? Furia este viața, iar oamenii sunt cuvinte. Sufletul e greu și-mi provoacă pe piept arsuri ușoare, mintea nu-i lucidă și caută medicament. Sunt un mic robot setat să ofere un ambalaj de nerefuzat. Sunt vulnerabilă, mă amețește viața și gândurile-mi sunt pastel.
Încrederea mi-a fost pansament întotdeauna. Rana era aceeași, dar pansamentele se schimbau mereu. Unele erau rigide – le purtam greu….altele ușoare – doar cât să le simt prezența. Cât să mă vindece pe dinafară și să ascundă ce e înăuntru.
-Ce vindecau?
-Automutilarea. Îmi vindecau rănile pe care mi le provocau curajul meu nesăbuit.
-Le vindecau?
-Da … și în urma lor lăsau cicatrici groaznice. Greu de ascuns.
Sunt o păpușă cu sfori rigide. Alese pe-ndelete și purtate de mâini frumoase. Cu măști ce-ascund răutate. Le accept fără să pun întrebări, pentru că am căutat mâinile fără să privesc ochii…

Eu prin tine.

Am ajuns acasă. Mi-a deschis ușa de la intrare un zâmbet cald și m-a păstrat în căminul umplut cu povești. Mi-a mângâiat creștetul și mi-a oferit căldura pieptului său. Privirea lui surprinde adesea zâmbetele-mi nepotrivite și gândurile pagane-mi sunt dezgolite.
Mi-ești anotimp cald, cât să-mi gravezi zâmbete largi pe chip. Și anotimp rece, cât să mă încălzești cu mâini frumoase. (Ce-ți sunt mâinile? Crengi cu viață, ce pornesc din suflet și ajung în lume! Sau morman de gânduri animate de vene tomnatice?)
Am un suflet viu care umple pieptul cu fericire, am mâini de adăpostit în buzunare mari și timp. Þi le dau ție toate.
Ești acasă.

”Când ne deschidem
tu însăți mie și eu însumi ție
când ne scufundăm
tu în mine și eu în tine
când ne petrecem
tu în mine, eu în tine

Atunci abia
eu devin eu
și tu ești tu”