Ai obiceiul să te trezești în zori. Nu deschizi ochii. Asculți zarva făcută de lume. Tusea vecinului de la etajul 3. Sugarul de la apartamentul vecin. Tocuri pe scări. Tu între somn și trezie încercând să prinzi momentul în care ai fi putut să decizi: vis sau realitate.

Te poticnești spre baie, apoi spre cafetieră. Mesaje pe fb. Prima țigară sugrumată de inspir, apoi o tuse ce-ți sfâșie pieptul. Cafea. Amar. Dulce. Amar. Totul ți se pare codificat, simplificat. Confortabil.

Știri. Accident rutier soldat cu morți și răniți. Unul și-a înjunghiat nevasta din gelozie. Era sub influența alcoolului. Sau asta era la accidentul rutier? În fine, toată noaptea lumea a agonizat în mii de feluri. Tu habar nu ai. Tu dormi. Ei mor ca niște gândaci de bucătărie pe care-i strivește talpa nopții.

Weather report: va fi o zi nesfârșită. morțile se amână pe timp indefinit. viețile au prioritate. totuși, va fi o ceață gri din aia prin care soarele va fi vizibil din când în când, ca un bec în beci. Îți vine să râzi, dar nu râzi, ci îți cauți șosetele.

Trotuarul e lipicios. Nu vezi mare lucru, dar știi drumul spre job. Picioarele te duc singure ca niște vaci care știu drumul spre casă. Semafoarele strigă roșu în intersecție. Nu se mai pot vedea, dar se aud ca niște secvențe de cântec. Roșu. Verde. Coduri. Totul sau Nimic. Nimic. Nimic. Totul. Simți o căldură ușoară ca un fior. O voluptate neașteptată la gândul că totul funcționează între aceste coordonate simple. Treci. Stai. Ziua e ”stai”. Stai. În lumina asta gri stai nesfârșit. Sirenele par antifonate de ceață. Ai observat și tu că zgomotele devin lucioase în întuneric, pe când altele sunt ascuțite, tăioase, catifelate. În ceață ele sunt amorfe, vătoase.

Ajungi dincolo după ce ai străbătut tot bulevardul. Îți lipești urechea de zidul unei instituții despre care nu știi nimic. Parcă era ceva cu Apele și cu Mediul, dar nu mai contează acum. Îți lipești urechea de zid ca de un mort.

Ora 7:45

Înțelegi că graba nu are nici un rost. Totul e un joc de-a ajunsul la timp undeva. Umbre de oameni împing ceața cu umerii învăluind dimineața în freamăt. Tu nu aștepți nimic, ci dansezi în ritmul unui ceasornic despre care nu știe nimeni. Auzi în tine un ticăit nou, ca și cum ai avea două inimi. 2 inimi. Una e inima-lebădă. Ai străbătut coridorul lung al clădirii numărând stâlpii, arcadele, apoi Șirul Canonicilor unde curenții de aer cântă prin colțuri. Poți să vezi pietrele. Asta da, pietre, pietre vechi, mult mai vechi decât ciorile care împânzesc cerul cu croncănitul lor obosit.

Ora 8:00

Ai ajuns. Ok. Ai ajuns. Pontezi. Ești. Nu pontezi, nu ești. Tacadam tacadam tacadam. Ești. Nu tacadam tacadam tacadam, nu ești.

Ora 13:00

Pauza de masă. Ceața e ca un trup de care te lipești în autobuz. Ai o erecție. Al naibii, ți-e foame. În primul rând ți-e ceva. Molfăi un corn pe terasă, deși colegul tău de la personal cu alte două colege au spus: hai, măi, ce ești prost să ieși în ceața asta? Da, sunt, ai fi zis, dar nu ai zis nimic. Te-ai așezat pe un scaun de plastic la o masă cu umbrela închisă doar pe jumătate, ca o fustă sub care poți să vezi tot, dacă te uiți. Vezi spițele lucioase, simetrice. Al naibii erecția aia. Ceața nu încape sub fustă.

17:00, parcă

Un soi de eliberare te saltă peste pragul instituției. Tramvaiele se târăsc ca niște râme enorme și luminoase zdrăngănind pe bulevard. Le simți răsuflarea în ceafă. Ai cumpărat 200 grame de parizer și câinii te urmează cu boturile în aerul umed. Le dai pachetul cu hârtie cu tot, cu prețul scris cu pixul albsatru direct pe pachet. Cifre mari, aproape caligrafice pe care maidanezii le înfulecă mârâind.

Da.

Crezi că e iarbă. Umedă, rece. Rămâi o clipă mai mult.

Ai obiceiul să te culci devreme. Pândești momentul în care adormi, cel în care treci înspre moarte, aluneci ușor spre neființă. Nu se știe dacă există încă vreo trezire. Stațiile nu sunt obligatorii. Acum doar tu poți să spui ce vrei să fie: vis sau realitate. Alegi. De fiecare dată alegi moartea. Alegi dincolo-ul. Alegi altceva-ul.


Vecinul tușește spasmodic. Ea spală vasele noaptea. Copilul plânge puțin, apoi adoarme. Unii mor ca niște gândaci striviți de bocancul lumii. Ceața te înghite cu toate celelalte trupuri.