s-a ridicat dintre gunoaie amenințând cerul
cu brațul său descărnat și mi-a șoptit
ai grijă. viața asta e o târfă. dar e superbă, e specială
de câte ori m-a prins, m-a stors ca pe-o lămâie și m-a aruncat în șant
iar eu trebuia sâ fiu fericit că m-a avut, că m-a zdobit
că m-a supt, lăsănd în pahar doar cuburile
am vrut să-mi zbor creierii
să m-arunc în ape adânci, dar mă găsea
de fiecare data ajungea la timp
âmi trăgea doua palme
după care se lipea de mine
cerându-și iertare
și o iertam și mă iertam
și viața pleca fără să mai privească-n urmă
știind cș nu voi fugi din lesă
poate că nu-i prea târziu pentru tine
dăi una-n bot și pleacă
nu te uita nici măcar o clipă în urmă
las-o sa schelălăie
să simtă și ea ce-nseamnă abandonul