generația zet

În felul lor mărunt, primii oameni născuți într-o lume extrem de digitalizată percep aerul rotund al cuvintelor ca pe o tablă de șah răsturnată. Nu au nici o vină. Cumva pe nedrept, traumele noastre au fundamentat prematur deconstrucția. Gestul tăcerii așa cum alergă pe sub crengi de mesteacăn, timpul arborând trupul său în universul extatic, porțile de fier forjat încercând să limiteze societatea de consum doar la simpla porție de cartofi prăjiți aromată, muzica pop, filmul, poezia, fotografia, grafitti, toate aceste valori azi uitate.

Ar fi învățat totul despre insecte, despre vârfuri de munte, florile de colț, mirosul stătut al mlaștinilor din depărtare, cu ochii închiși bătând peste pleoape imagini. Noile achiziții – o țipenie de om. Gustul pentru bandă adezivă.

Mor însetate râurile cu pietrele lor tocite și plate. Mor impacientate păsările resuscitate în zbor pe un cer prea albastru. Mor cuvintele sub tone de maculatură și gânduri terne, obscure.

Am perceput confuz această primăvară de consum prin metodele sale specifice. Mi-a făcut semn cu mâna prin intermediul tuturor formelor de propagandă. Apoi a dispărut afară din cameră eliberând intempestiv și sincronizat o firidă de timp ca pe o unealtă didactică. Era rece și palidă.

Încerc să dau un imbold unui limbaj maltratat de tehnologie, imagine, consum și libertate prost înțeleasă. Nu ne trebuie un miracol. Lăsați cuvintele să se întoarcă la matcă pe aceeași tablă de șah colorată.


typewriter

Stătea pe verandă într-un colț prăfuit, printre vocile de odinioară desprinse din mănunchiul de taste scorojite. Un simplu ticăit mecanic într-o casă de păpuși de lemn din mesteacăn. Un gard viu și spinarea unui soare înfipt adânc în rutina unei dimineți deghizate într-o simplă coală de hârtie.

Prima filă, îngălbenită pe margini. Literele metalice zdrobite constant de buricele degetelor, o senzație de stranietate când gândul se lasă atins de placenta pâlcului de cuvinte dezgropate. Prima noapte. O grămadă de pălării confecționate din fetru, amintirea frumoasei mele logodnice, zidul cu urme de ruj și cărămidă nearsă, pereții albi de scândură cu noduri căzute și imaginea ninsă a bunicii valsând cu materia densă de lumină, pe muzică de gramofon printre dantele și stampe.

Am încercat să vărs o picătură de vin pe o filă de indigo cu o vădită curiozitate, punând un picior în fața altuia. Părea cu noroc. Straturi de dermă își potoleau setea încinsă. Am încercat să pătrund misterul din cealaltă cameră scrijelind la baza zidului în căutarea de slove. Prietenul meu stăveziu mă întreba prin hublou, ce caut printre mănunchiul de taste desprinse. Am încercat să alimentez micul dicționar cu toate simțurile mele pământene. Verbul „eu sunt” nu prea avea chef să mă înfrunte. Am încercat tot felul de trucuri...

Ascuns în dulapul din hol, un creion azvârlea din când în când o ocheană peste încercările mele timide. Mă fixa în ochi din același colț prăfuit, mai strâns dezvelind o poveste nescrisă. Anula toate avantajele unei firi rătăcite.


indigo

Se rotesc în aer gânduri. Propriul meu așternut, umbre rotunde. Bat peste maxilarul meu drept secundele, mici sentimente risipite în zigzag pe un petec de timp ce irumpe. Părea simptomatic perfect. Criza de personalitate specifică vârstei a treia îi accentua zbaterile întinse ca un cort peste fruntea prea largă. Destul de vechi crengile atârnau cu mult deasupra mâinilor roz încercuite cu tatuaje și frânghii.

Primăvara asta își cere dreptul la verde cochetând cu miresmele preț de o secundă furată. Locurile prin care merg, movile nedeslușite pe o cale ferată, îmi devin din ce în ce mai familiare. Încă nici o cărare. Doar umărul meu estompat ce tresare ușor peste trupul amorf, o felie de cer răstunat dincolo de ierburi, dincolo de teama constantă că sunt, că fac parte din zi sau din noapte, din eternitate.

Totul se schimbă în mine. Arterele atrofiate, umbletul acesta rătăcitor de globule metalizate, văzul închis într-o mașină de taxi sau în metrou așteptând să ajungă la Universitate. Totul se leagă ca o băltoacă de semne, unde altădată, într-o vară, am văzut roiuri de fluturi părăsind prundul acesta abject ce nu vrea să mai cânte.

Și mă trezesc. O iau de la capăt. Propriul meu așternut, umbre rotunde, cu maxilarul meu drept căutând o cărare bătută prin junglă. Am căutat un alt timp inversat. În propriul vis eram prins ori de câte ori încercam să fur o mireasmă sau poate și-un înger.


starea de veghe

Nu mai înțeleg nimic. Una câte una păsările au învățat să zâmbească lepădând fața sărată a acestui ocean ca pe o persoană non grata. Aproape nu-mi vine să cred. Sunt considerat cel mai puternic dezident al pescărușilor suspendați pe retina pământului.

Mi-aș azvârli pielea arsă, crăpată, culorile din osul zdrobit și propriul meu aer stătut, în jurul pământului ticsit de atâtea depărtări prea albastre. Dar ele se-ntorc presărate cu ace de pin, cenzurate după primul concert, umbrind bucuria găzduirii unei regăsiri chiar și de-o noapte. Mi-aș fi julit genunchii de imaginea crudă a acestei inimi iubitoare de heliu. Timp interzis, punctat de vele solare, la fel de prelung ca notele de subsol din manualele de literatură închipuite de elevi semidocți atunci când luau meditații.

Locul acesta privat. Imaginea unui clip cu zăbrele, apa râului învolburat, cupola albă a unei cămăși stropite cu sânge. Cine și-ar fi închipuit asemenea lucruri? Fiecare cuvânt e o stare de veghe. Fiecare cuvânt e un șir de lumini ce izbește munții atunci când scânteie, e o mare de maci cenușii, orhidee.

Lasă-ți ochiul să-mi treacă peste aripi, peste pod, peste ziduri, peste îndepărtatul pământ, peste lumina din port ce alunecă lin în ceață zâmbindu-mi. Una câte una păsările au învățat să bată din aripi în spirale celeste. Una câte una stelele se ascund copilăroase în fața unei vitrine zoioase, fără nici un rost, pentru ultima oară.

Am reușit draga mea. Sunt un dezident cu origini salmastre. Și totuși mă întreb, retoric vorbind. Nu mai înțeleg nimic, cine a câștigat războiul - pământul sau grijile noastre?


cel mai dureros rug

S-au stins luminile la orizont. În centrul orașului oamenii au blocat platoul imens vopsit în grafitti și melasă. La capătul lui cântecele sar peste gardul de ghimpi dând uneori un nou sens pomilor văruiți alteori râzând galeș la roadele câmpului ars de verdeață. Aici n-o să-ți spună nimeni că trebuie să te oprești la un colț de sprinceană, la o trecere ușoară peste umeri, peste mâini, la o atingere de balustradă. Vechiul interes pentru cuvinte a dezvelit de curând o nouă erată ca și cuvântul „iubire” rătăcit într-o gară ovală.

Au trecut rapid cu buzele moi, peste răvașe de timp dispărând fără urme. Cuvintele toate. Un simplu marș funerar. Cum să înțeleagă mai bine oamenii că iubirea e o spirală ce urcă pe munți de generații. Sau e legată cu același odgon melodios purtând în semn de siguranță, parapante. Doar muntele te învață să te oprești câteodată. Complet derutate caprele negre se întreabă mirate de ce n-au murit până acum fobiile, uraganele.

Am deschis ochii. Fiecare din noi poartă pe umeri propriile casetofoane îmbrăcați în aceeași pereche de blugi spălăciți pe la coapse. Fiecare din noi hrănește un trup răzvrătit, naufragiat pe o mare vicleană.

Aduceți chitarele. Stivuiți-le toate în centrul orașului aruncându-le unele peste altele. Apoi dați-le foc. Doar așa vom cânta pentru ultima seară live, cu sufletul întins, în timp ce fiecare coardă metalică, flăcări roșii înalță.


Jocul de scrabble

Am crescut într-un cartier de nomazi. Tata era fan Maria Lătărețu iar bunicul era cât pe ce să fie expulzat din țară pe motive politice. Totul era atât de cald. Cuvintele bunicii când își împreuna mâinile deasupra străzilor întortocheate, începutul ploilor, ațipitul pe fundalul picăturilor de ploaie lovind acoperișul, șuieratul vântului printre firele de telegraf,cuțitul înfipt în pământ. Ploile bune.

Ultima noapte petrecută în ghetou alături de fratele meu, ca într-un gol călătorind peste balustrada extrem de mică a realității. Priveam literele răsturnate pe covor ore-n șir până când cuvintele deveneau cu umerii de ceară. Cuvinte șoptite, ascunse-n rochii albe de bumbac, de mireasă. Vântul ne rostogolea visul printre rufele spălate cu clor și miros de leșie pe verandă. Ne era teamă că tavanul alb ar putea dezgoli, într-un mod subit, limitele vagi ale creației, aerul proaspăt și copilul timid culegând din palme zvonuri despre viață.

Primăvara încă tace. Timpul a trecut. În aceeași cameră de ghetou zac într-un colț aruncate literele ca niște frunze de aramă din care curge anotimp după anotimp culori ruginii cu aromă de pădure virgină.

Caut încă copilul timid cu o frică anume ca nu cumva vântul să risipească în zări corăbii, trupuri de sălcii, anotimpuri uitate. Fiecare cuvânt răstignit într-o carte e un fior dureros, o relicvă a unui templu divin, un zâmbet de copil alergând în urma timpului într-un joc de-a furatelea.

Cândva am fost și eu un joc de cuvinte. Inima unui delfin, un ochean sau o ploaie fierbinte.