Plutea surâzând primăvara aruncând în taină al doilea reazem de zid peste umbrele păsărilor. Mirosea a ștergare peste colibe și drum, a pâine caldă plăcut rumenită. Ici și colo, fuioare mici de fum se amestecau cu sonatele lumii, urlet uscat, chinuit în Ostrovul dintre ape. De săptămâni iarna își întindea perdant gâtul subțire, cu ace răzlețe de pin rostogolind pe podea cuvintele ascunse-n rulouri și flori de mătasă.

Mă regăsesc în ghemotoacele de hârtie aruncate pe jos înainte de ziua cea mare. Mă întreb neștiind dacă există o limita precisă a arborelui mamă. Îmi înclin puțin capul pe umărul stâng căutând cerul de un albastru profund, nălucă răscolită a universului tainic.

A mai trecut o zi, două ore din acest imens sanctuar. Oamenii evită din când în când întâlnirile în schimbul florilor oferite în dar în cuburi de gheață. Pe stradă se apropie urme de pași și lumină, ancorate în hățurile grijei zilei de mâine.

Mă las oferit ca un vânător cu caftană de bronz pradă vânatului proaspăt, cu mersul desculț printre rafturi de cărți, o epidermă ce acoperă transparent o stare de spirit. Mă las dăruit ca și cum așteptarea își apropie buzele de același reazem de zid, răscolind stranietatea pietrei așezate în unghi, pe umerii săi susținând cu greu caii flămânzi, îmbâtați de gustul de iarbă.

Uitați-vă prin mine vă rog! Am căutat nechezând locul acela. Florile de cireș așteaptă cohorte de fluturi scandinavi, dăruind din iubire câte o petală somnului peste cercuri de apă.