e primăvară și sunt oarbă
de când ai plecat magnolia a mai murit o dată
am încetat să-mi mai socotesc anii
după numărul petalelor care au căzut peste amintirea ta,
să-ți marchez absența cu cercuri adânci
în trunchiul copacului pe care-l îmbrățisez în locul tău,
să-ți sorb absența ca pe o otravă
care aștept să mă vindece definitiv de tine

în fața bibliotecii bacovia numără pașii care pleacă
eu pe cei care vin
și e o cursă pe care nu o câștig niciodată
pentru că-mi lipsește răbdarea statuii din piatră
iar tu vii din ce în ce mai rar în mine
e atît de mult dor că am început să mă rog
dă-mi doamne răbdare, dar imediat,
ca timpul să treacă, pur si simpu, ca o bătaie de pleoape,
să fie mereu azi
și azi să fie ziua în care esti lângă mine

dumnezeu a clipit ștrengărește
pletele mi-au devenit un drum de fier
iată, sunt un tren cu toate geamurile luminate
și un singur călător
peste un deal, o vale, încă un deal și apoi o câmpie
port după mine toate amintirile cu noi doi
în timp ce tu dormi
pe partea fără vise a dormitorului tău albastru
învelit în așteptările mele