Își înfunda privirea inundată în nisip ca o cafea turcească prea dulce, dată în clocot. Visa cu ochii deschiși căutând nuanțele acestui veac de promiscuitate, două dune mai jos, o umbă rotundă în ochiul de fluture. Toate erau la locul lor. Amintirile, sentimentele, văpăile apusului, cântecele sale de păsări. Și-a amintit murmurul nedeslușit al acelei străzi, copacii mundani, unele suferințe uitate deliberat în alcov, natura umană a orașului lepădării de sine, zâmbetul ei ascuns printre rafturi de cărți, atât de somnolentă, cea mai frumoasă întindere transparentă.

I-a propus să se așeze pe genunchiul său drept, el curățându-și pușca pe reazem și ea clătinându-și ochii în spatele părului blond, dezbrăcată de frunzele pădurii încă virgine. Totul părea liniștit. Purta numele Violet ca și teama ei de spații înguste. Mai păstra încă zgomotul apei, mirosul somnului de-o noapte, zdrențele pitorești ale florilor de salcâm căzute pe capota mașinii, urmele pașilor de pisici ce încercau prematur să-și trateze insomniile...

Se fac nevăzute ploile dincolo de mărăciniș, ca și cum blocurile de vis a vis nu au dreptul la luminile încă aprinse. Și tot ce a urmat... O poveste nescrisă despre iubire. O undă a unui roșu înflăcărat, șiruri de femei și un alt umăr, nevestit, neumbrit, în căutarea propriei flinte.