doar timpul se încumetă să scoată semnul de întrebare din plasa în care păianjenul îi e punctul
de plecare spre
esența vieții
câte nu ni se par ca apoi să le înlocuiască altceva
dintr-un altceva fără de care
nu am fi noi
prezentul
care se îndreaptă
semnează
ne absoarbe
măsoară diferit
azi
e infinitul
poarta spre visare
deschisă ca linia orizontului între două șipci pe care se unduiesc trandafiri
sălbatici
imaginăm rosturi de trăit fără noimă
tuturor vocilor blânde din jurul pâinii le plâng tăcerea
unde suntem
o altă întrebare la care îmi e greu să răspund