agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1573 .



Toyota Land Cruiser
personale [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Pip ]

2016-07-08  |     | 



Iarnă grea în orașul București. Mormane de zăpadă acoperă trotuarele, se merge pe poteci înguste șerpuite prin nămeți. Suflă vânt înghețat. Pe străzi nu se mai vede asfaltul. Sub stratul de zăpadă presată e o coajă groasă de gheață. Ajung la capătul troleibuzului 85, nu se vede niciun 143 de trebuință. Fac și eu ce fac toți zgribuliții care trec pe lângă mine; o iau pe jos spre Electronica Industrială. Merg împotmolit pe trotuar, fug picioarele cum vor ele, se afundă și se îngreunează. Sunt lac de transpirație când ajung la virajul spre stânga, porțiunea în linie dreaptă, spre Complexul Comercial Baicului. Țin capul în pământ, mă chinui să găsesc loc de pus piciorul, unde e zăpada mai mică. Ies din concentrare un moment, când prind cu coada ochiului o Toyota Land Cruiser care oprește în dreptul meu. Argintie. Masivă. Puternică. Ridic privirea, ușa se deschide, domnul S îmi face semn să urc. „Hai că e urgie, hai să te duc cu mașina“. Pfui, ce noroc! Nici nu mă mai întreb ce e cu Toyota asta, cum și când a luat-o Domnul Director S, doar mă bucur că am scăpat de chinul mersului prin nămeți, savurez confortul și tehnica modernă a mașinii. Domnul S stă aplecat peste volan, conduce cu atenție buldozerul pe patinoarul de șosea. După vreo douăzecișicinci de metri, oprește (pe stânga). „Cobor să iau ceva de mâncare, vin repede“. Rămân în mașină, cu motorul pornit, la căldură, în siguranță. Cum se închide ușa șoferului, mașina se pune în mișcare. Merge încet, la pas de om. Un pas lejer, lin, natural. Toyota pășește pe patru cauciucuri. Mă uit la toate comenzile, la volan, la pedale. Ce are? Apăs butoane, trag manete. Nimic. Se duce tot înainte, liniștită, cu mine prizonier. Mă strecor pe scaunul din stânga, prind volanul, încerc să dau măcar direcție. Dar nu pot pleca așa, trebuie să opresc, trebuie să-l aștept pe domnul S! Mă uit la pedale. Numai două, cutie hidramată. Amestec ceva curaj prin panică, apăs pe cea din stânga, ar trebui să fie frâna. O dată, de două ori, de zece ori. Nici gând. Apăs și pe cealaltă. Tot înainte, fără probleme. Apăs la disperare, cu amândouă picioarele, și pe una și pe cealaltă, alandala, trag frâna de mână, brutalizez schimbătorul de viteze, poate prind o frână de motor, poate se întâmplă minunea. Aș! Mașina merge doar înainte, în ritm egal, încetișor. Dar strada are blocaje, semafor, Toyota asta nu știe să aștepte. La opriri, să nu lovesc mașina din față, trec pe trotuar. Îmi fac loc cu buldozerul, delicat, printre oamenii care așteaptă la trecerile de pietoni, ca și cum aș fi unul dintre ei. Zic „Pardon” și mă strecor printre, îi depășesc ușurel fără calc vreun bombeu. Aud cum se freacă tabla argintie a mașinii de hainele lor, parcă i-aș atinge cu geaca de pe mine. Sunt disperat de situație, de Toyota ciudată, care merge , grațios ce-i drept, înainte, înainte și numai înainte. Scap de carambol pe șosea, nu calc pe nimeni pe trotuare, slalom pe borduri, Poliția nicăieri-norocul meu, dar nu, nu mă opresc. Sunt superconcentrat pe volan. Zăresc intrarea în fabrică, undeva la capătul străzii, nu unde e de-adevăratelea. Prind liber, nimic în față, nimic în spate, iau un viraj peste sensul opus, intru în curte, fixez din ochi un morman de zăpadă și bufnesc Cruiserul în el. Stop. In sfârșit, în sfârșitul sfârșitului, se oprește. Cobor, sunt înconjurat de tineri în salopete albastre. Povestesc în stare de mare agitație, cu gesturi largi și bruște, cu glas ridicat. In timpul poveștii mele, intră pe porțile larg deschise un grup de bărbați, tot în salopete, tot albastre, ce duc pe umeri o targă, pe care nu mișcă un trup. Mă uit mai bine, îl văd pe maistrul Sandu la un capăt de targă. „L-ai lăsat pe Șefu prin zăpadă, a mers ce-a mers și i s-a facut rău. A leșinat.“ Nu se poate! Mi se scurg toate vorbele, amuțesc. Omul a vrut să mă ajute și eu l-am pus pe targă. Fug și eu la cărat, în marea mea nedumerire, să ajut, să văd cu ochii mei, să înțeleg. Domnul S stă cu fața în jos, cu mâinile pe lângă corp, fără să miște. E o targă veche de pompieri, dintr-una; două bețe lungi, pe laterală, unite de-o țesătură verzuie, groasă, de bumbac, plus patru picioare scurte, tot de lemn. În clipa când pun mâna, targa se transformă pe palmele mele într-un platou mare, argintat, cum sunt cele pe care se pun la ocazii, curcanul, gâsca, somnul, purcelușul de lapte cu mărul în gură. Intr-o stare de echilibru pentru care nu găsesc nicio explicație, domnul S reușeste să se mențină pe platou, cu toate că depășește cu mult marginile. Toți cei care duceau targa stau acum deoparte, nu mai au loc. Duc singur platoul cu domnul S. Cercetez felul cum e poziționat corpul. Tot cu fața în jos, nu se vede chipul. Sunt disperat, mă simt ridicol dar și nepermis amuzat. Dacă ar avea înfășurată niște poleială pe glezne, domnul S ar semăna totuși cu un curcan de Sărbători. Cu platoul în brațe, mă smulg din pornirile confuze și privesc îndeaproape. Vreau să văd chipul, să evaluez starea de sănătate, să văd ce s-ar fi putut întâmpla. Mă apropii de cap. Deodată se mișcă, chipul se rotește către mine. Domnul S râde pe înfundate. Las platoul jos. Se ridică în picioare, scoate ochelarii, râde cu lacrimi și se ține de pântece. Parcă ar vrea să-mi spună ceva dar nu reușește să pronunțe cuvintele din cauza râsului de neoprit. Doar dă din mâna dreaptă spre mine, din când în când. Parcă vrea s-o zică pe-aia: „Ne-ai ruuupt“. Privesc în jur, băieții cu salopetă albastră râd cu hohote, Sandu râde de se sparge. Se râde fără limite. E contagios, irezistibil, total. Nu înțeleg nimic. Poate știe Toyota ceva, mă duc să vorbesc cu ea.

.  |










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!