În umoarea de suferințe și extaz în care plutește iubirea, rănile s-au deschis sufocate de sângele ce topește plumbul greu care ne apasă de tină.
Însă iubita cu nonșalanță de mironosiță care se știe iubită le-a aruncat în pubelă , cu grația unui călău.
Prin găurile din care se scurge sânge și lumină pătrunde Dumnezeu ca o vibrație a inimii și iese iubirea întinată ca o incizie din care se scurge sângele negru.
Extazul este ca sublimul în artă, numai că durează mai puțin; cauzele lui sunt contemplarea (natură) , creația euforică (artă) și deplinătatea trăirii (iubire) , iar efectele pot fi pozitive prin cunoaștere și consumarea lui în normalitate , sau negative prin trecerea bruscă spre extrema lui : depresia.
Din această cauză extremele în viață sunt periculoase , însă și atrag prin paroxistica simțirii, și completează cunoașterea de sine prin explorarea marginilor intervalului compact al existenței.
Extazul carnal este ca un drog, are aceleași efecte euforice și este nociv pentru mințile înguste, imobile ,fără elasticitate a intelectului , căci prin forțarea limitelor pozitive ale simțirii se rupe liantul care unește gândirea de sensibilitate printr-o cădere bruscă de la beatitudine la depresie.
Extazul prin contemplarea naturii este propriu firilor sensibile care percep ca o sărbătoare a simțurilor ordonarea și expunerea elementelor prime care se coagulează într-o armonie a unui tot sublim, în care ființele contemplative se încadrează perfect.
Extazul din creația euforică se face prin ruperea tuturor legăturilor cu lumea laică și accesul la transcendental prin intermediul actului creativ.Această categorie a extazului este proprie numai artiștilor și el crește prin consumul energiei spirituale.