Când pelicanii au vârsta mea și nu mai găsesc motiv pentru a trăi, zboară cât de sus pot, atât de sus încât ating primii nori sau chiar soarele dacă nu sunt nori. Nebăgați de seamă, se lasă în picaj dintr-o dată, transformându-se în fulgere înaripate care au ca unic scop zdrobirea de stâncile vreunei faleze orfane de marinari, de doamne care-și plimbă copiii sau de goliciuni întinse la bronzat. Asta îmi povestea unicul pescar autentic cu care am vorbit vreodată, unul bătrân dintr-un golf din nordul Spaniei, Castro Urdiales, în urmă cu destui ani. Mi-a povestit mai mult atunci dar nu l-am mai auzit, mă impresionase prea tare sinuciderea pelicanilor, pe care o vedeam infinit de poetică. Rămăsesem cu ochii în părul unei brunete care-și plimba tristețile în apropiere și mă gândeam că-mi va fi teamă să ajung la vârsta marinarului, implicit a pelicanilor sătui de viață. Teamă pentru că îmi voi aminti de moartea lor și teamă pentru că îmi va place mereu și riscant de mult poezia acelui tip de sfârșit de existență. Ei bine, acum am vârsta aceea. Din fericire, nu am faleză. Din nefericire, de zburat pot zbura. Sau ce știu eu ce e din fericire și ce e din nefericire?