a vorbi despre suferință, este ca și cum ai scoate cu un clește, un cui dintr-o scândură. cuiul se opune, caută din răsputeri să rămână acolo, în cele din urmă se îndoaie, ia forme ciudate, în timp ce scândura geme, urlă de durere, dar și pentru faptul că își pierde sensul de a mai fi. iar acel scârțâit nu înseamnă nimic altceva decât suspinul pierderii. poate că se crease o simbioză, iar încercarea de a-i despărți nu aduce decât suferință. omul, de-a lungul vieții trece prin multe, de când se naște și până la apusul vieții. copil fiind, prima julitură din genunchi, nu face altceva decât să îi deschidă o nouă perspectivă asupra vieții. durerea îi creează suferință, numai că aceasta îl întărește, îl pregătește pentru a pătrunde în tumultul vieții, călit, pregătit s-o înfrunte.
viața este plină de capcane. de multe ori, o vezi ca pe o femeie frumoasă. intri într-un bar, dumneaei te așteaptă acolo. de unde să o recunoști, parfumul ei te îmbie, trupul ei te îmbată. nu te interesează cine e, frumusețea ei te răscolește, până la urmă intri în vorbă cu ea, te cucerește. o duci acasă. după un timp ești ferm convins că este a ta, numai că asta este o iluzie. ești singur. iată suferința în toată splendoarea ei. suferința nu cunoaște mila, nu are termen de comparație, e ca o boală. așa, de pildă, cum sunt mai multe boli, la fel, și mai multe suferințe. adam și eva, nu au suferit ei când au fost goniți din eden? dar romeo și julieta, nu au suferit ei oare văzând că nu își pot împărtăși dragostea, dar acei bolnavi incurabili, din spitale?
există o suferință tacită, precum un cărbune care mocnește mult și bine în sufletul unui nenorocit, fără să aibă puterea s-o stingă. sunt multe pricini, din cauza asta, greu îi găsești rădăcinile, ca o boală pe care nu o poți identifica. în cazul acesta, nu îi rămâne omului decât să conviețuiască cu ea. se obișnuiește cu dânsa, într-atât încât, dacă ar găsi o portiță să se elibereze, nu ar voi. preferă să trăiască așa. de aici rezultă blazarea. acel om este acum imun la toate vicisitudinile vieții, el deține vaccinul. pentru el suferința nu mai există. acest vaccin, din păcate nu poate fi cuantificat, cu atât mai puțin să fie depozitat în sticluțe. tocmai din această cauză, mulți, ajunși la capătul puterilor își iau viața.
am un cotoi de șase ani. are tot ce îi trebuie, sau, mai bine spus, aproape tot ce îi trebuie. mâncare la discreție, îi cumpăr bobițe de la billa, cu aromă de pui. astea îi plac cel mai mult. după ce mănâncă până se satură, merge în balcon, se întinde pe gresie și doarme. toată casa este a motanului. de multe ori îl văd cum stă la geamul de la balcon și privește afară. el nu știe cum este afară. în cei șase ani, nu l-am scos niciodată afară, și asta, de frică că o să se obișnuiască așa, și, în felul acesta aș putea să îl pierd. așadar, cotoiul meu are de toate, mai puțin, libertate, plus o pisică. astea îi lipsesc. de multe ori miaună fără niciun motiv, mă privește adânc în ochi, ca și cum ar spune, "vreau și eu o pisică". oare, prin gesturile sale, acest cotoi nu suferă? nu îmi dă el asta să înțeleg?
nu pot să categorisesc suferința. las altora această plăcere. spun asta, pentru că nu ar fi rău să ne gândim, din când în când, la Iisus