Ironia aparține inteligenței, noroiul asociat cuvântului…. Doamne, câte răni poate să ascundă! Dobândite, evident, căci nu-mi imaginez o rană să se transmită genetic. Când acestea se închid, lasă în urmă o cicatrice a cărei expresie pe un segment senzitiv poate fi mai dureroasă decât rana în sine. Nu știu de ce scriu acum despre asta. Sau… poate realizez că o rană din mine pe care o credeam închisă definitiv s-a redeschis – citind un articol oarecare. Spun – oarecare - nu pentru că nu ar avea mesaj sau pentru că ar fi iscălit de un neînsemnat. Zic asta doar pentru că există oameni de la care ai pretenția să scrie civilizat și care, uneori, mușcă din hârtie, apasă pe clape cu primitivism, doar pentru a-și alunga, cred eu, frustrările. Cu toții le avem, dar nu cred că toți și le arată. Nu e firesc să disimulezi, dar nici nu e corect să-ți verși oful pe unul, pe altul, într-o manieră abominabilă. Există credința unora, ca și în politică, de altfel, că - odată ajunși în fața hârtiei și având oportunitatea de a se exprime, cumva, de la înălțimea unei persoane publice(aproape) - o pot face oricum. Cu bâte, securi, scaune, sticle, săbii sau cuvinte schilodite de furie și trivialitate. Cuvintele nu sunt pentru ură, dezaprobare, destabilizare - chiar dacă sentimentele, în sine, există. O pot exprima, când se află la o anumită altitudine, și civilizat, decent, purtând haina ce i-a fost dăruită de o anume investiție de putere și încredere. Desigur, pot fi(cuvintele) și la nivelul trotuarului, al lopeții, al harababurii din omul alienat de băutură sau orice fel de drog – a se citi aici și înălțimea din orice segment. Cuvintele nu trebuie să fie exportul nostru de dezordine. Ele, ele sunt niște biete litere pe care le folosim, atât de des, impropriu, fără să înțelegem că sensul lor, uneori limitat, nu poate fi extins după propriul nostru disconfort. Cuvântul aparține unui sertar emoțional. Nu îl putem scoate de acolo, în împrejurări neadecvate, doar pentru a impresiona sau a ne exiba rănile. Nu suntem puternici, nici deștepți, nici minunați doar pentru că le folosim în loc de pietre. Nici într-un animal nu poți arunca cu ele, dar într-o hârtie dintr-un trunchi de copac sau doar... virtuală?
Acum, când scriu, ascult „Serenade” de Schubert. Și-mi zic… Doamne, cuvântule, de ce nu-i înveți pe oamenii… fericirea, chiar dacă este ușor tristă, și accepți să te chinuiască prin ceea ce este mai negru și rău în ei, uneori?
25 Octombrie 2016