Există la Tuzla o categorie extrem de defavorizată de persoane. Niște amărâți.
Siliți de viață și de sărăcie și-au încropit niște cocioabe fix pe malul mării, în bătaia vântului și a valurilor. Nu au nici măcar un trotuar amenajat în față, trebuind să pășească zi de zi pe plajă.
Nefiind oameni adevărați nu au credite, nu au mașini și nu au bogăție. Tot ce au sunt niște bărci cu care ies, când omul normal se odihnește, la pescuit.
Spre deosebire de noi ceilalți, care avem atâta fericire și bunăstare în viețile noastre ei nu au decât niște cocioabe, o plajă pe care să procastrineze, așa cum stau mărturie peturile goale de bere și o mare nesfârșită la care să își plângă nenorocirea.
Stăteam azi și ma uitam la cocioabele, plaja și marea din fața lor și nu putea câtuși de puțin să pricep ce aș putea să fac eu însumi să ajung ca ei.