Tea Nicolescu
Soldații

Toamna, mai ales, pe strada noastră treceau soldații în fiecare zi și poate era firesc să cred că așa se întâmpla peste tot.
Călcau apăsat asfaltul străzii, nu știu dacă era pas de front ori simplă călcătură cazonă, aliniați și indiferenți erau autoritatea zilei într-o succesiune metodică fără de care nu cred că era posibil să funcționăm: poștașul se oprea sau nu la cutia poștală, dar întotdeauna zicea “săru’ mâna” chiar dacă vedea sau nu stăpâna casei, autobuzele făceau întotdeauna stație cu acelaș scrâșnet lung de frâne defectuoase, gunoierii își anunțau tomberoanele lovindu-le de trotoare, bineînțeles, ridicând praful rigolei cu măturile din crengi...dominanta uniformei kaki avînd fascinația unei discipline - atunci neștiută dar intuită cumva - ca o necesitate absolută.
Și cântau!
Nu știu în ce măsură elementele emoționale, intenționate evident, se transmiteau înțelegând ori traducând semnificația versurilor, dar melodia, armonia sonoră a vocilor avea efectul scontat...ne obliga să ascultăm, vorba nepotului meu :“ momy, nenea soldatul cânta...la, la, la”...
„În memory everything seems to happen to music.” scrie undeva Tennessee Williamss justificând cumva rezistență în timp a ceea ce considerăm necesar, vital chiar
“Vom fi și-noapte, la datorie vom străjui acest pământ.” Un vers patriotic românesc completează parcă ideea scriitorului american și nu m-aș sfii să-l consider istoricește emblematic chiar așa ascuns în memoria sonoră.
Sunt anul acesta 100 de ani de când românii au intrat în primul război mondial, cel pe care îl numim “Cel Mare” și a cărui efigie comemorativă este 11 Noiembrie- Remembrance Day, pornită în lume la data armistițiului din 1918 preambul al unei lumi cutremurată de schimbări, mai bune sau mai rele, dar schimbări care vor reașeza valorile știute în compartimentele neștiute ale noului.
Datele istorice au exactitatea momentului, evident și exuberanța acceptării ori respingerii lor elimina - pentru moment, e drept - dar elimina elementul esențial uman pentru că orice victorie ( ori înfrângere) abstractizează poate uitând poate ignorând ori poate încercând să oblojească undeva într-un colț de minte durerile...
Soldații!
In Flanders fields the poppies blow
Between the crosses, row on row,
That mark our place: and in the sky
The larks still bravely singing fly
Scarce heard amid the guns below.
În Flanders fiels sau oriunde, atunci sau acum băieții aceia uniformizați de responsabilitate care știu să mărșăluiască așa cum știu să moară ne amintesc de fiecare dată când ne ies în cale că sunt soldați...și își asumă grija zilei de mâine nu pentru ei ci pentru ceilalți...
Bunicul despre care știu numai că a existat a lăsat acasă 5 copii, a rămas undeva în landurile Galiției(în 1916)și cred că i se cuvin și lui ca și celorlalți opriți în drum (acum o sută, șaptezeci, douăzeci și șapte de ani ori azi) o privire și un gând de mulțumire așa cum a făcut locotenent-colonelul John McCrae în poema sa și care face înconjurul lumii.
Take up our quarrel with the foe
To you, from failing hands, we throw
The torch: be yours to hold it high
If ye break faith with us who die,
We shall not sleep, though poppies grow
In Flanders fields