ochii ca niște fluturi speriați și-au deschis
aripile pleoapelor și-ascultă în întunericul nopții
ritmul accelerat de sub coaste.
oare a fost ca o reacție de împotrivire
a creierului la ideea de-a încerca o eglogă
cu cei doi frumoși tineri de pe scară elevi
premianți crescuți de bunici?

la ceas de-nserare veneam din oraș când
pentru prima dată i-am văzut stând atât de aproape
pe banca rece într-o tandră și nevinovată atingere
de trupuri de la genunchi până la tâmple
comunicând muguri de trăiri ascunse aplecați
uitați parcă de lume deasupra telefoanelor mobile.

am avut o sâire de gând. "copiii care se iubesc
nu sunt acolo pentru nimeni..."mi-au venit
ca din senin versuri citite demult și parcă aș fi
vrut să mă-ntorc din drum să nu le stric bucuria
clipelor sacre și totuși... m-au salutat cu bujori
în obraji le-am răspuns cu drag "bună copii"

înainte de somn mă gândeam să-i fac eroi într-o eglogă
îi și vedeam pe-o pajiște de mai el rupând flori
de romaniți punându-i-le-n păr ea râzând toată
suflându-i între ochi puf de păpădie apoi sub sălcii
pe mal de pârâu șoșotind...
întristarea lor la gândul despărțirii când vor pleca
în alte țări la studii... natura participă vin nori acoperă
soarele cerul tunete vânt stropi repezi ei fug
spre căsuța coșcovită din deal în cerdac râd că sunt uzi
se sărută... mă rog tot tacâmul...

visul s-a deschis cu un soare alb pe un cer lăptos
un câmp cu flori și iarbă tot albe vălurind fără zare
pe deasupra plutind parcă un el și o ea tineri
cu chipuri de alb translucid și nu știam dacă veșminte
sunt albele fluturări vaporoase ori aripi.

păreau că se cheamă veneau unul spre altul grăbit
cu mâinile-ntinse ca de îmbrățișare dar când
aproape să se ajungă mâinile lor luau foc și fugeau înapoi
dar ei tot veneau și veneau într-o dureroasă dorință
de împlinire

în ultima disperată încercare au vrut să treacă
prin foc dar i-a prins vâlvătaia și i-a aprins
două torțe de flacără albă.

într-o tăcere de moarte au ars și s-au stins cu soare
cu cer cu câmpul de iarbă și flori și s-au făcut
toate un fel de glob ca al meu dintr-un îndepărtat
Crăciun numai că în el nu pluteau fulgi ci ca-ntr-o
urnă pâcloasă cenușă.
și globul creștea și creștea micșorând spațiul până
la mine și eu țintuit locului mă întrebam cu rușine că-s om
dacă tinerii erau evrei arși la Auschwitz japonezi la
Hiroșima sau vietnamezi în junglă arși cu napalm ori poate-s de-ai noștrii de la Timișoara sau Colectiv...

un pas ca globul să mă cuprindă când undeva nu știu de unde
avioane de luptă au spart pragul sonic și-atunci ca niște
fluturi speriați și-au deschis ochii aripile ...

încă sub coaste ritmu-i alert oare de ce
mai moare cineva ucis de Crăciun?