când cuvântul era albastru
Sensul îți umbla printre degete
fără să-ți scape
era un fel de joc
de-a v-ați ascunselea cu regulile fair-play-ului
erai fericită
cu pietre de onix și marcasite
cu povești înalte-înaaaalte cât focurile de șemineu
când cuvântul prinsese rugină
și înțelesurile începuseră să scârțâie
nu ți-a rămas decât să te scufunzi
în primul alb în al doilea alb în al treilea alb
al tăcerii
în increat
banala pată de sânge surescitând
văzul creaturilor în-toată-puterea-cuvântului
simțul hiperigienic al puriștilor
în felul lor ceilalți au verificat pe tine
(in)eficiența detergenților
termenele de garanție
(in)compatibilitatea dintre „ce se spune despre” și „ce este”
habar nu aveau că sufletul cât de minuscul cât de invizibil
nu iese la curățat... nu iese
ți-ai adunat forțele
te-ai făcut mai întâi de-o șchioapă
aproape ai putut să vezi locul în care
pământul își încolțea și-și cutremura temeliile
te-ai împins 1-sentiment-2 deasupra
deja aprobai rostul tăcerilor de la mese
aranjarea arhitectonică fără colțuri
la următorul asalt te descopereai
gol-goluț
atât-de-de-sine-stătător
deși nu era exclus cândva cineva să te fi decupat
dintr-un tablou
dintr-o imaginație oarecare
din planurile date peste cap ale cuiva...
dintr-un simplu uter