cel mai rău doare când
vine primăvara și
zambilele încearcă să înflorească
atunci odată cu albul / rozul / albastrul... iese de sub pământuri
plânsetul copilului rămas orfan înainte de a se naște

ZAMBILÃ este doar un cuvânt
unul pe care – nu se știe de ce – poeții se sfiesc să îl folosească

într-un fel erau florile Bunicii
ca și albinele care înțepau estetic
rămânea o urmă de martie în eul prins în zăpezi
erau și florile lui Lili...
Lili alesese anume să plece atunci când
pământul scotea iremediabil plânsetul acela
Lili avea fața maronie-maronie și convoiul devenea nesfârșit...

cândva Paștele căzuse devreme de tot
Mama aducea Acasă dicționare gigantice cu foițe hipersensibile
o majusculă încrustată războinic și toate cuvintele o luaseră la vale
sub umbra foștilor vișini
mirosea năprasnic a zambile
mireasma aceea de viață amestecată cu moarte
nu citisem integral Daniel Defoe / rămăsesem pe insulă și
cozonacul avea un gust aparte
(poate cuptorul o luase razna sau cine știe ce mirodenie?!)

litere încâlcite strangulează inflorescențe albe / roz / albastre...
chiar și așa ele își poartă singure de grijă
ies de sub greul pământului
veghează grădinile de departe când
rătăciți prin lumi ne-ale-noastre noi lunecăm... lunecăm...


ZAMBILÃ nu este de fapt un cuvânt
nici măcar un referent
este o stare
tot la fel cum Dumnezeu / Iubire / Absență...
un fel de gust personal despre care
nu se discută
cu care pur și simplu se trăiește
în realitate niciodată nimeni nu a tăiat vreun cordon ombilical
doare primăvara asta cu zambilele ei cu tot și
acest poem care nu vrea cu niciun chip să se sfârșească nu vrea să se....