Când scriu, între spirit, gânduri și privire apare un spațiu esoteric în care lirismul se învăluie într-un câmp de natură transcendentală, creat de un mister care își păstrează neînțelesul, necunoscutul și ininteligibilul, și din acest spațiu îmi extrag sursele și inspirația în crearea poeziilor.
Dacă aș aglutina toate poeziile personale, ele ar picta pe tabloul vieții ființa poetică, până în cele mai mici detalii.
Scriu, și pentru a-mi extinde limbajul poetic, îl rog pe Făuritor să-mi înșire pe coloana creată în minte de spirit, cuvintele excentrice și extravagante, pentru a împrospăta atmosfera poeziei, ce pare astfel neobișnuită, ieșită din tiparele lirismului stagnant, căci poezia este înzestrată cu o psihologie energetică, cuvintele fiind purtătoare de energie.
Când scriu, energia cuvintelor îmi invadează sufletul anemiat de letargie.
Scriu, și când cuvintele se impregnează cu tenebre, umbre și calvar, înfășurând viața aflată de partea cealaltă a luminii, guvernată de întuneric, curăț cuvintele în substanța densă a spiritului, și apoi le aranjez pe pagina albă, parfumate cu metafore și îmbrăcate cu stil în imagini iridescente.
Scriu, și fiecare cuvânt se însuflețește și devine o entitate lingvistică, căci cuvintele stabilesc conexiuni între ele.
Prin scris suferința este trimisă în purgatoriu și judecată după efectele negative pe care le produce în om.