O confuzie proiectează mistificarea într-un adevăr la care nu mai apelează nimeni, și este pus la naftalină, unde este ros la margini de molii.
Adevărul își țese o minciună vandabilă pe marginile sale rupte, și datorită minciunii, adevărul devine atractiv, participă la show-uri strecurat în gura oamenilor mari care promit, însă promisiunea este o minciună pe dos, căptușită de un verosimil corupt.
Un defect s-a strecurat în mecanismul vieții unui om confuz, mecanismul s-a defectat, și viața a început să țopăie prin spațiile discordiei, țipând isteric către normalitatea pe care o percepea ca o entitate înfricoșătoare.
Omul confuz s-a debarasat de viața ce avea mecanismul defect, și se mișca prin realitate împins și impulsionat de energia non-vieții, iar confuzia a devenit atât de mare, încât omul percepea antitezele existențiale ca aspecte sinonime, consubstanțiale.
Omul fericit este de o transparență luminoasă, căci confuzia, ambiguitatea, opacitatea și îndoiala, nu pot coexista în el, are o sinceritate care se deschide complet către oamenii cu care vine în contact, pe care îi consideră străbătuți de bunătate, iar minciuna o trimite în neant cu un surâs binevoitor.
Omul fericit nu poate cunoaște zvârcolirile sufletului, în care scormone suferința, și nici deprimarea, când ți se pare că ești țesut de tenebre.