Timpul vindecării este timpul vindecării și atât
Oamenii stau în suferință și urcă la trepte, cât li se dă de încet
Cam așa este fierul cu care am fost legată să urc
Și numele pe care mi l-au dat, dar nu-i nimic, nu-i nimic, e-nțelept
Să te uiți în altă parte și să râzi, de pe treapta pe care ai ajuns
Și unde chiar râzi...
Cerul este plin de flori sualangenis, ăst cer, alt cer, ce mai contează pe unde ai fost
Dacă ai răsădit stele, cu carnea, cu treptele care ți se dau încet, încet, foarte încet
Ca să meriți,
Însă
Cu numele cu care te scuipă, te ard. Să uităm. Să nu știm. Să creștem din piept izvoare și melci.
Și totuși astăzi sunt mai liniștită decât apa izvorașului așezată pe un cer foarte albastru, blânduț, blândicel
Nu mi-e frig, am început să ies afară din frig,
Dar să nu mă mai chemați cu nume străine, cu care m-am luptat. Pe care le-am bătut. Și le-am vindecat.
Ca un om care sunt.

Acesta este un poem pentru cerul albastru pe care îl văd zâmbindu-mi acum, pentru carnea
mea arsă, din care voi crește din nou. Vă pot da multe, vă pot dărui multe, v-am dat. Dar numai fericirea mea nu v-o mai pot da. Atât e tot ce țin, de care mă țin, Ochilor mei... Stelelor cu care am crescut, de ce le scuipați? Sunt stele și ele, sunt cărăbuși. Am încă sânge în inimă, în chip de trandafir, și încă înțeapă, dar cu timpul orice rană se-nchide. Ca o floare se închide și-apoi se deschide și se-aruncă în nuntă.