În primăvara asta, toamna a început devreme. Capul a rămas fără ochi. Și scriu cu fruntea, doar pentru că mă iubește creionul. Degetele s-au dezarticulat și fiecare falangă, pe unde poate, îmi caută lumina. Am tresărit când una a strigat. A găsit bănuțul pe care îl aruncasem în ciocul unei bufnițe. Semăna așa de mult cu galbenul din jurul pupilei (percepute cu simțurile ei tactile) încât a vrut să-l facă inel doar cu un bisturiu și-o coajă de copac. S-a răzgândit și a rămas lipită de trunchi, sperând să dea din ea muguri cu ochi - măcar unul, suficient să mă înfășor în ceea ce până acum n-am înțeles…
În primăvara asta, luna se deplasează prea repede. Gleznele le-am uitat prin Centrul Vechi și, doar în două cioturi de brațe, atât de ușor se rătăcesc gândurile. Și se amestecă cu întâiul chiștoc de țigară strivit de pantoful boțit al unui cerșetor.
Mâine mă voi afla pe o bordură. Cu oameni mulți în jur – încercând resuscitarea. Poate ochii lor vor cădea și-mi voi binecuvânta tunelul. Flu, alb și depresiv de la singurătatea noastră. Dar eu mă voi întoarce senină, după pielea mea uitată pe-o bancă pe care nu a mai stat nimeni de o sută de ani
- Ce faci, străino?
- Plecasem fără să-ți las ciocolata cu rom. Mi-am pus ochelari cu ramă argintie. Încă, nu a expirat.
7 Martie 2017