să scriu un poem despre nimic
e o provocare parșivă
primul impuls a fost să te-ntreb
de vrei un poem despre tine
dar ca oricărui infractor
îți acord prezumția de nevinovăție

chiar așa ce-i nimicul?
deocamdată e cuiul de-o zi
bătut la mine în tâmplă

de-ți zic că poate fi răspunsul la întrebarea
"ce-a fost înainte de-a fi ceva?"
tu de colo malițios m-ai întreba:
"dar mai înainte...?"
și ce naiba să-ți spun eu când
toți filozofii lumii întrebându-se
au albit și-au murit doar bălmăjind
aiurite păreri și-n ultimă instanță
dând totul în curu lui dumnezeu...

la început priveam coala asta albă
și-mi spuneam: iată nimicul până la
atingerea pixului când primul punct
pornit în fuga scrisului pe ea
crăcită și goală va sta lăbărțată
o mare prostie umană dar...
înainte de ea
de prostie
era foaia goală
și mai înainte?
o pastă într-un malaxor
mai înainte un buștean
un copac
o sămânță
și mai...
un copac ce-a făcut o sămânță
și...și...și... ajung iar
la întrebarea ce omoară filozofii...

cum nu vreau încă să mor
scărpinând nimicul în fund
să-ți dau un răspuns am să-ți spun doar atât:
totul pentru mine a fost nimic
până-am venit să fiu om pe pământ
dar în totul lumii atât de mic sunt
încât pot spune că sunt un nimic
și marele nimic pentru mine va fi
din clipa în care eu n-oi mai fi...

amice
te declar nevinovat dar să știi
că nimicul e doar o scamatorie
abstractă să creeze suspans
în spectacolul lingvistic
la circul vieții și-al lumii
și nici o iotă mai mult...