Fericirea își șlefuiește libertatea până ia forma desăvârșirii, care își grefează exhaustivul pe țesuturile universului, și în contact cu matricea divină, universul generează perfecțiunea, iar aceasta creează forța infinită care pune universul, cu tot ceea ce conține el, în mișcare continuă, imuabilă și veșnică.
Omul atâta timp cât are statut de finitudine, nu poate trăi decât o fericire limitată, pe când universul, văzut ca o minte inteligentă, cosmică, posedă o fericire nelimitată.
Fericirea este racordată la minunile pe care anotimpurile le păstrează cu grijă într-un loc în care nu au acces oamenii, căci omul face fericirii o invitație să îl viziteze pentru a-i înfrumuseța ambianța existențială, cu decorurile ei magnifice, maiestuoase și somptuoase, însă fericirea a pătruns doar în sufletele transparente, fiindcă nu vroia să se murdărească de zgura, mâzga și mizeriile depuse pe unele suflete opace.
Am fost aproape de fericire, când am întrezărit-o în colțul iubirii alocat purității, și s-a îndepărtat de mine nefericirea, trimisă de energia iubirii pe o orbită siderală, căci forța iubirii reduce entropia din haosul pe care vrea să-l ordoneze și să-i impună preceptele.
Fericirea nu poate fi durabilă în lipsa satisfacțiilor și plăcerilor, dacă este înfășurată în fadoare și dacă este infestată de spleen, se transformă într-o stare ambiguă, ca un amestec de tristețe, de plictis și de nefericire, însă voința are forța de a o transfigura și a o preface într-o stare pozitivă.
Sănătatea dublată de optimism, poate atrage fericirea, pe când boala generatoare de pesimism, poate absorbi nefericirea.