Plictisul generează un simulacru de oboseală ce ține mai mult de letargie decât de surmenare.
Ființa-spirit e cea mai puternică entitate a omului, energia sa uriașă întărește pozitivul și dezintegrează negativul.
Omul-spirit empatizează cu spiritul divin, structura sa verticală este perpendiculară pe structura orizontală a vulgului lipsit de spirit.
Nu văd niciun beneficiu în plictis, când mă străbate împreună cu letargia și spleenul, încerc să-l alung prin fervoarea și febrilitatea creației, căci plictisul favorizează percepția ternului, insipidului, anodinului și searbădului vieții.
Văd în creație multiple avantaje și în imaginație o sursă a vocației, ce-i conferă vieții o apoteoză limitată la caracteristicile și puterile omului.
Spleenul își depune aluviunile în timpul cu hiatusuri multiple, create de inactivitate și pasivitate, spleenul se încarcă cu dizgrațios, urât și grotesc, a căror inestetică desparte spleenul de estetica plăcerii.
Când spleenul începe să sforăie neplăcut în suflet, îl iau și îl depun într-un hiatus imens, având similitudini cu neantul, și de acolo se aude cum scoate urlete sinistre.
Atâta timp cât am făcut din estetică o arhitectură desăvârșită a ființei, spleenul nu poate căpăta o dimensiune importantă în viața proprie, el există, dar îl controlez prin febrilitatea și fervoarea creațională, care îmi încarcă bateriile consumate de uzura ființei, frecată zilnic de abrazivitatea vieții, la electricitatea gândurilor creatoare, și spleenul mortificat îl depun într-un cavou îngropat în țărâna neantului.