Letargia amestecată cu suferință și delăsare, generează spleenul, care înăbușă cheful de viață și personalizează indispoziția, luând diferite forme nefaste în funcție de matricile oamenilor. Spleenul retează entuziasmul stenic și vivifiant, și crește dezabuzarea, fiind consubstanțială cu blazarea, defetismul și resemnarea.
Spleenul este de natură pasivă, când te lași covârșit de idiosincrazii și nu mai reacționezi la manifestările vicisitudinilor vieții spirituale.
Spleenul căzut în plictisul care percepe timpul ca un tiran, ce-i manevrează după bunul său plac stările străbătute de nerăbdarea mergând înspre niciunde, eșuează într-un echivoc traversat de suferință, iar vibrațiile spleenului interferează cu vibrațiile sinelui autentic, și spleenul își însușește sinele fals, din care vrea să facă o artificialitate luptând cu genuinul.
Oamenii care nu se plictisesc niciodată, au o matrice din care lipsesc elementele ce definesc plictisul și spleenul, își fac reper din dinamicitatea creată de gândurile active, în schimb au stări vivifiante, fortifiante și incitante, ce induc bună-dispoziția, cheful de viață și plăcerea de a trăi.
Oamenii care se plictisesc zi de zi, sunt firi delăsătoare, comode și blazate, cu sensul vieții diluat atât de mult, încât are consistența picăturii de ploaie, nu îndrăznesc să schimbe nimic în rutina, stereotipia și obiceiurile lor, a căror stagnare îi degradează încet-încet, și prin ele circulă spleenul, așa cum circulă anomalia prin gândurile unui om debil.
Într-un om sănătos spleenul nu poate rezista, căci este distrus de sănătate, iar organismul lui are imunitate crescută și metabolism ce funcționează optim.
Într-un om bolnav disfuncționalitățile sale sunt surse ale spleenului și plictisului, și generează obnubilarea, ce-și depune petele negre de tenebre pe conștiința nemaiputând procesa lumina.
Omul traversat de spleen și plictis percepe timpul ca ceva ascuțit, ce se înfige în carnea lui.