Am vizionat ieri apariția televizată a unuia dintre cei mai capabili oameni din BOR, a părintelui Constantin Necula, un om al cărui model de interacțiune, după opinia mea, ar trebui să fie singurul fel de a reprezenta imaginea Bisericii în aceste zile de restriște. Optimism, forță, curaj, deschidere, discurs bazat pe cultură și spontaneitate. În pofida acestor calități, nu mi-am putut reprima sentimentul de tristețe când, o afirmație forțată, mi-a relevat faptul că și cei mai vocativi și bravi oameni ai Bisericii își reprimă opinia proprie în interesul general al Bisericii. Un om dedicat Bisericii niciodată nu va putea critica Biserica din interiorul ei, niciodată nu va putea critica un ierarh, niciodată nu va putea înfiera deschis o nedreptate săvârșită de un for superior, ci este permanent obligat de formă și dogmă să fie apărătorul Bisericii, indiferent de opinia și crezul propriu. „Biserica este Adevăr”. Trebuie înțeleasă în mod corect această afirmație a mea. În Biserică de astăzi nu există democrație, acest percept este un non-sens, există ierarhie și ascultare. Nu frica de a-și pierde pâinea este cea care-l oprește pe un preot misionar de a-și manifesta nemulțumirea sau opinia proprie într-o problemă sau alta, ci conștientizarea faptului că, rezultatul ar putea fi prigoana sau caterisirea, lucruri care l-ar putea îndepărta de ceea ce iubește el mai mult: Evanghelizarea, răspândirea lui Hristos în oameni, misiunea de bază a oricărui preot. Odată scos din Biserică, un preot adevărat, nu va putea vorbi niciodată împotriva Bisericii, i se va părea un act de lașitate, de trădare... se va stinge în muțenie purtând toată nefericirea în suflet. Dar dacă preoții din Biserică nu vorbesc, cine va putea îndrepta cele strâmbe, ateii?

20.04.2017