Poezia lui Ovidiu Cristian Dinică aparține prin structură și stil modernismului clasic, riscând o paradigmă care îl delimitează pe poet de cele două extreme, avangarda și post modernismul. Autorul scrie meticulos și-și construiește poemul ca un arhitect care mai întâi desenează și apoi zidește, având mare grijă să nu uite vreo muchie neșlefuită care să afecteze ansamblul.
În orașul viu /Sunt curse canine /Între linii de tren ce merg /spre halta din cer (Orasul viu).
Volumul de debut al autorului, Roșu Alternativ, apărut în 2012 la editura PROSCOALA din Rm Vâlcea, se prezintă ca o ironie amară într-o solitudine îmbrăcată în derizoriu și sub tutela unui sarcasm bine temperat. Acest poet discret și cuminte, care pășește umil de teamă să nu deranjeze vreo emoție, are un lirism meditativ care este traversat de o ușoară tristețe, ca si cum mărturisirea catartică nu se poate întâmpla din motive neștiute, poetul făcând eforturi incomensurabile de a sonda ‘insondabilul’.
La capătul acesta al zilei ești tu - /cea care mi-ai deschis ușa /fără să mă întrebi de unde vin /și cu ce pași am colorat timpu,... (Chipul Zilei).
Chipul adevărat din spatele măștii e greu de ghicit, căci actorul se confundă cu spectatorul, iar regizorul dispare, lăsându-ne sub semnul incertitudinii. Acestui eu liric îi este teamă să fie deconspirat și caută însingurat lumini și umbre în locuri ascunse, orice prezență neavenită desacralizând taina și zeul care o consacră.
Fata de aur va exista /dacă mâinile noastre /jucându-se o vor plămădi /din nisip și mare. (Fata de aur).
Și într-o altă secvență, același totem este cumva sugerat doar pentru a trezi ideea că în subteranele mitului, există doar un om care visează.
Fata cu broasca pictată pe umăr /risipește ploaia în pași adânc măsurați de stele, /În ochii săi este marea /iar la marginea acesteia galaxiile /de pe care pleacă corabii cu catarge sfâșiate. (Fata cu broasca)
Chiar și anotimpurile sunt impregnate de același surâs amar al omului care a traversat pustiul banalității cu fiecare clipă, într-o expresie de o încântătoare prospețime.
...într-o toamnă cu inima cât o sală de curs, /cu ferestre prin care respira primăvara, /cu ochiade rostogolite spre pieptul de iepure tânăr /...printre bănci tocite pe care creștea lumina într-o toamnă ca aceasta inima mea a fost prinsă /la copiat de stele pe coperți de caiet...(Toamna)
Atunci când poemul se întinde pe spații mai largi discursul se diluează și cade în locuri comune care îi dinamitează metafora incisivă (deschide-mi inima să fim parte din freamătul vremii sau m-ai căutat stingheră pe bolți de gând ori partea de sus a unui cântec pe care amândoi îl știam etc.).
Poemul lui Ovidiu Cristian Dinică este unul de respirație scurtă și așa trebuie să rămână pentru a găsi expresia fulger sau lama de oțel capabilă să șocheze prin insolit și substanță.
Cunosc un om care are în /inima sa o pasăre de argint; /în ea locuim noi, ceilalți (Prietenul)
În al doilea volum, Amintirile toamnei, apărut în 2014 la aceeași editură, PROSCOALA, Ovidiu Cristian Dinică continuă în aceeași tonalitate ușor meditativă, cu accente de melancolie bine temperată, dar și cu metafore surprinzător de incisive pentru un poet “cuminte”.
Mai întâi /scot osul fiecărui cuvânt /...oasele le strâng /pentru cei veniți târziu /să admire peisaje selenare/pe întinsul poemului (Poemul)
Ca un “chirurg”, improvizat pentru o operație semantică în poemul fracturat de emoție, așază cu migală cuvintele la locul știut pentru a perturba echilibrul cosmic. Momentele zilei se ivesc tatuate grotesc și naiv cu acuarele stridente, de parcă ar fi niște copii dând din mâini absurd, pentru a dirija o muzică numai de ei auzită.
ritmul fanfarei divulga primele știri /vecinii și-au găsit copiii purtând aripi albastre /vecinul de la șapte are urme de ruj /pe pervazul geamului /cu eleganță își pune /ziua pe umeri asemeni unui costum nou (Dimineața)
Regăsim aici ecouri din Ungaretti și Montale, dar și din Nichita Stănescu - din volumul Ochiuri și Semne - în general, bine asimilate. Detectăm în poezia autorului o neliniște ancestrală care de multe ori provoacă inspirația, ca si cum poetul caută liniștea pierdută într-un timp revolut, nemulțumit de turnura pe care o capătă cotidianul. El caută frenetic soluții ca și cum ar vrea ca poemul să-l salveze într-un fel miraculos. Autorul acestor poeme are o imaginație aproape onirică, de parcă ar locui tot timpul într-un vis de noapte, și uneori, ziua mai coboară printre pământeni, să vadă cu ce se mai ocupă și ce isprăvi au mai reușit în acest răstimp. Viața lor o interpretează într-un fel aparte, numai de el înțeles, într-o cheie semantică proprie și, evident, plin de originalitate.
În noaptea în care inimile /pătrund cerul /asemeni unor săgeți/ voi turna cu răbdare /ciocolată de casă /pe bustul tău fierbinte (Tatiana)
sau
inima fagure sechestrat /se aruncă /în fibra ierbii /melcii trec strada cu timpul sub braț /la interior /mersul târâș este asortat /umbrelor (Cotidian).
Acest demers se aseamănă cu suprarealismul, curent cu care Ovidiu Cristian Dinică are multe afinități, și el, poetul, oricum neînțeles, își construiește propriul real, în care se așază confortabil. Observatorul nu pare influențat deloc de obiectul observat, el pune cap la cap imagini disparate și le aduce într-o ordine numai de el știută; pare surprins de privirea scrutătoare a observatorului, ca si cum este deja făcut, și autorul stă undeva la pândă pentru a nu scăpa instantul, pentru a-l memora și apoi reda cu maximă fidelitate.
Este atât de cald în această vară /încât lumina /se ascunde în solzii metalici ai peștilor /și zboară odată cu ei /până la capătul opus întunericului (Vara)
Contemplația capătă uneori accente aforistice în ceea ce privește rezultatul acestui exercițiu al spiritului curios să priceapă unde începe visarea și unde se termină claritatea unei realități iluzorii.
Cu privire la ape /este o chestiune de ore /să trec fugar puntea /locuiesc în întrebarea cu răspuns închis /sub strat de zăpadă mi se pregătește desfrunzirea (Fuga)
Va fi interesant de urmărit evoluția acestui poet singular în peisajul liric vâlcean, unde se uzează în exces retorica fără substanță, și poezia fără o miză ideatică, pentru a-l face pe cititor să caute înțelesul ascuns. Poezia lui Ovidiu Cristian Dinică confirmă apartenența la modernism în “clasic” al termenului, în care poezia curată, necontaminată de miasmele postmodernismelor de ultimă oră nu pot avea o finalitate ideatică, mântuitoare. Această manieră de a scrie reiterează faptul că lirismul nu piere niciodată, în ciuda corului de casandre care îi bocesc nimicirea, așezându-ne în fața spectacolului sensibilității creatoare, într-un fel în care observatorul se transformă în obiectul observat. Asteptăm cu o fervoare controlată viitoarele apariții editoriale și nu numai ale lui Ovidiu Cristian Dinică, nădăjduind că evoluția lui pe tărâmul lirismului pur, ne va surprinde de fiecare dată cu metafora insolită în tăietura ei diamantină, iar așchiile de emoții rezultate dintr-o tensiune interioară, nicicând deplin rezolvată în așa fel încât, poetul renăscut din propria lui cenușă să-și ia zborul spre nesfârșitele plaiuri ale universului imaginar.
Ilorian Pâunoiu