Dragii mei, ceea ce citiți acum nu e o simplă poveste. E adevărul pe care l-am simțit, auzit, trăit cu intensitate și, chiar dacă au trecut 25 de ani, sper să vă pot relata, pe scurt, evenimentele așa cum s-au petrecut.
Era în anul 1991, la doi ani după revoluție. Aveam libertatea de a spune „Cristos a înviat!” oricui, fără teamă, dar nu eram sigură că spun adevărul. Anii de comunism au lăsat urmele ateismului în mine, dar Domnul a voit să mi se descopere într-un mod inedit. Am putut lua parte la ședințe de bioenergie ținute la Casa de Cultură de vestitul Leonardo (Leonid Ivanov) și aici mi-am dat seama pentru prima oară că mai există ceva și dincolo de ceea ce se vede. Aici m-am lăsat, definitiv, de fumat. Încercări de a mă lăsa au mai fost, dar doar încercări. O sugestie puternică, într- un câmp de bioenergie, a fost decisivă. Am început să mă simt mai bine și mi-a venit dorința de a mă spovedi, de a mă apropia de Biserică. Dar după o perioadă de câteva luni, iar am început să am îndoieli cu privire la credință. După un an, în căutarea adevărului, m-am înscris la un curs de bioterapie cu Alexandra Moșneaga. Am obținut carnetul de absolvire, dar tot nu eram convinsă, deși au fost suficiente manifestări „paranormale”. În luna Mai a anului 1992 (eu aveam 33 de ani), după o lună de la absolvirea cursului de bioenergie, am găsit în revista Magazin un articol intitulat „Meditație creștină multidimensională” inițiată de Ion Lîsîi (nu știu dacă am scris corect numele pentru că s-a semnat doar cu inițiale, ulterior am găsit referiri la el în revistă). Pe scurt: trebuia timp de câteva zile, la anumite ore, în anumite condiții, să facem meditație în care un rol important avea rugăciunea „Tatăl nostru”. Legătura cu inițiatorul era în mod telepatic și după instrucțiunile din revistă. Au fost mai multe sesiuni. La prima am participat singură și am început să percep anumite senzații dar, le puneam pe seama autosugestiei. La a doua sesiune, nu știu de ce, i-am spus și băiatului meu de 11 ani să facă aceeași meditație. În timpul meditației a sărit ca ars și l-am întrebat:
- Ce este, ce s-a întâmplat?
Mi-a zis să stau liniștită, dar după ce s-a terminat meditația, mi-a spus că a văzut o lumină puternică. În cadrul acestor meditații am învățat și anumite tehnici de încărcare energetică, puțin diferite față de ce am învățat la cursuri. Încă eram în îndoială și mă rugam în gând:
„- Doamne, dacă exiști, dă-mi o dovadă!”
Și am primit-o; în una din seri, eu și băiatul meu, ne încărcam energetic. Stăteam amândoi pe canapea, fetița mea de 4 ani dormea pe altă canapea cu mama mea. L-am întrebat pe băiatul meu:
- Simți ceva? (eu simțeam o prezență în palme, dar suspectam aceeași autosugestie)
- Da, mi-a răspuns, și văd!
- Vezi, ce vezi?
- Lumină care trece prin tavan.
L-am întrebat de aura mea, a mamei, a fetiței, i-am adus fotografii și vedea aura așa cum am învățat eu la cursuri. Dacă nu i-am crezut pe alții din diverse motive, pe copilul meu de 11 ani nu aveam de ce să nu-l cred. Nu avea cum să știe ce am învățat eu. Apoi i-am arătat o icoană cu Sf. Familie. Mi-a spus că Isus are aura complet albă, Maica Domnului are aura albă cu un punct galben, Sf. Iosif are aura albă cu trei puncte galbene, majoritatea oamenilor au aura galbenă cu puncte de diferite culori, sfinții au aura galbenă cu cerc alb în jurul capului. Momentul culminant a fost când l-am dus în dormitor, în fața icoanei cu Preasfânta Inimă a Lui Isus. Stătea în fața icoanei zâmbind și nu spunea nimic.
- Hai spune-mi ce vezi? Am insistat.
- Lumină, uite umple toată casa!
Nu avea cum să vină lumina de la geam pentru că icoana era pe peretele opus. Am căzut amândoi în genunchi și am plâns de emoție, bucurie, recunoștință că am primit dovada.
Apoi au urmat vindecări pentru diverse persoane, în special colegi de serviciu. Îmi spunea cum să procedez, cât timp și câte ședințe. În primul rând, eu aveam nevoie de aceste vindecări pentru a-mi întări credința. În una din seri îmi spune:
- Mamă, ar fi bine să mănânci mere!
- Dar de ce să mănânc mere, de unde ști tu că trebuie să mănânc mere? L-am întrebat și mi-a răspuns:
- Așa...parcă mi se inspiră.
Apoi mi-a spus multe; mi-a vorbit despre lumina pe care o vede în fiecare om care se împărtășește cu Trupul și Sângele Domnului, cum ea se diminuează la fiecare păcat lesne iertător și dispare la păcatul de moarte, mi-a vorbit de sufletele din purgator, de cele de care îl întrebam eu, îmi spunea câte sfinte liturghii să plătesc pentru ele, cât timp să mă rog, mi-a vorbit de cărțile pe care le citeam, de procentul de adevăr din ele, în special „Patericul Egiptean” a fost apreciat. L-am întrebat dacă sunt de partea binelui cursurile de bioterapie pe care le-am urmat și mi-a spus:
- Da, doar 50%. Când l-am întrebat dacă Biblia e adevărată a tăcut o vreme, parcă puțin ofensat, apoi mi-a spus:
- Mamă, nicio virguliță nu este pusă degeaba!
Îl întrebam „câte în lună și stele” în adevăratul sens și pentru toate primeam răspuns.
Copilul meu era învățătorul meu. Era doar un copil de 11 ani. Și pentru că am insistat prea mult cu întrebările, răspunsurile nu au mai venit. Cineva de sus a hotărât că nu era bine să continuie. Copilul meu mi-a dat suficiente dovezi că Dumnezeu există și am scris aceste câteva rânduri ca o mărturie.