La margine de drum
o chitara uitată...
stăpîn
i-am gasit doar in vise...
să-mi cînte...
El i'a d'at tacerea
s-o țină...

M-am întors. Știu că nu mi s-a dus doru’, dar am și eu șuruburile mele stricate. Într-o mare opera era un citat: “Dacă voi nu ma vreți, eu vă vreu...”

Eliad. Oare ce s-o fi întamplat la bătrînul Eliad în timpul în care am lipsit? Au trecut trei săptămîni în care am învățat pe brănci pentru că un profesor prea exigent pentru propria existență, poate, să își facă o pilă la cel de sus trecîndu-mă la niște examene pe care nu le vedeam trecute in veci. În fine... în tot acest timp căderi peste căderi, iar una a fost nevoia de a ieși. Unde să ies? Păi singurul loc in care ieșeam din casă, sau mai bine zis singurul lucru pentru care mă dezlipeam din fața computerului în timpul săptămînii era nici un altul decît Eliadul.

După cîteva ore strașnice de discuții legate de economie și politica interna a unei firme, mă îmbrac, mă rad (căci crescuseră boscheții mai mari ca oricînd) și plec împreună cu o amica spre Eliad. Ajung în mai puțin de jumătate de ora, intru un pic timorat. Mă întreb unde sunt... Prea liniște, apoi îl zăresc pe Paiu. Îmi face cu ochiu și mă salută, apoi pe Mihai și pe Pan, care mă salută și ei, iar apoi își continuă discuțiile. Mă simt și mă retrag cu Cornelia (unii dintre voi o știu deja, e una dintre cele mai bune amice ale mele) la una din măsuțele laterale, așteptînd în liniște ceremonialul de deschidere. Obișnuitul ceremonial de deschidere.

Uite-o pe Elia... știu... probabil că e supărată pe mine de nu mă vede... nu... e doar preocupată... Mă vede pînă la urma și îmi zîmbește cu căldură. Elia... Mai aștept un pic și ies să dau un telefon. Îl sun pe Sache să îl întreb dacă vine căci am ceva de vorbit cu el și afară salut pe cineva. Nu prea pare să salute, intra, însă se uită în urmă după mine curioasă. Termin de vorbit aproape imediat și plec și eu după ea, ea se întoarce și se uită lung la mine. “Dragoș?” “Da!” “Nu. Nu ești Dragoș.” “Depine pe care Dragoș îl cauți. Pe mine chiar mă cheamă Dragoș.” Se mai uită un pic la mine... “Pe Agonia, sub ce pseudonim publici pe Agonia?” “Ghici!” “dorul!” În sfîrșit draga de Nancy se prinsese. Adevărul e, dragă Nancy că și mie mi-a luat un picuț pînă să te recunosc, dar am fost mai vigilent (să știi că acum zîmbesc larg).

Atmosfera din Eliad? Un pic mai veselă pentru mine după apariția lui Nancy și a lui Sache alături de Amelii – ne-au urmat la vreo zece minute dupa aceea. Discuții lungi în public de data asta. Încă mai vorbeau de Agigea... oare încă nu își reveniseră după acea călătorie? Fusese atît de frumoasă? Și Eliadul? Eliadul a predominat cu o scenă care mi-a părut mai mult rece decît caldă pe ziua de azi... cu o scenă mai mult goală decît plină. Fără insistența onorabilă a lui Paiu și a lui Radu, fără de prezența domnului Vasile Ursache, și fără poeziile recitate de Amelii și Nancy (felicitări pentru poezia bilingvă) azi nu ar fi fost Eliad... Știu... nici eu nu am venit pregătit... prea multă muncă pe cap, și știu... poate nu am fost singurul care a fost în situația asta...

Am sa închei jurnalul meu cu o lume ce m-a impresionat mult azi... Poate am sa îmi fac un obicei descriind astfel de lumi în fiecare episod al jurnalului meu. Am să descriu azi, în cîteva cuvinte, lumea lui “șefu” cum ar fi spus Paiu azi. Lumea lui Radu Herinean. O poezie cu tentă de suprafață cît se poate de copilăroasă, o lume în care emoțiile sunt preponderente și niciodată ascunse... imposibil de ascuns, o lume în care... așa cum spunea poetul Radu Herinean în seara aceasta “promit să plîng cînd mă gîndesc la tine”... După audiția acestei poezii, domnul Ion Lila spunea cu mare drag: “Vă dați seama, domnilor, ce declaratie de dragoste?”.

Am plecat lăsîndu-l pe Radu să își continue pledoaria poeticească pe scenă, ascultat de cei din sală... Mulțumesc încă o dată acestui om pentru ceea ce face pentru noi... pentru agonici.