...M-am sufocat de atat tine, abia cand, intr-o zi, ingropata in nepasarea celorlalte, mi-ai spus ca destulul nostru, e prea mult pentru putinul nostru avut.
Mi-ai retezat din greul auzit, ca un fosnet, de asta data deranjant, farama celui ce eram odinioara lanaga tine.
Nu m-am putut aduna din maldarul amintirii despre mine si ceea ce era in acel trecut, fost.
Doar un gros, mocnit jar pierzandu-se in sine insusi, lipsit de amintirea flacarii ce l-a adus in starea finala.
M-am stins sub ploaia urletului meu.
Doi ochi proiectati in alti doi, satui de vazutul tumultuosului gol.
Mi-am adus, atunci, aminte, ca parca ne cunoscusem, candva, ca eram impreuna si ca ceva in corpul ce se voia a fi impreuna, misca simbiotic.
Te vedeam, ca prima data, dar sters in orice amanunt al trairii.
Fiinta Frumoasa, cu vagi senzatii de placut.
Un film mut pentru surda-mi privire.
In tot acest anotimp petrecut, incercand din greu a-mi suprapune doua vieti, care, sub povara unei atractii infinite, s-au spulberat intalnindu-se, ramasita, fiind o curba atemporala lipsita de orice lege newtoniana.
N-am sa fi-voi-mai, vreodata, cel ce mainelui dat tie, cristalizeaza-n viitorul unui trecut etern ireparabil!