noaptea scurtă s-a vrut să nu mai fie deloc
simți salteaua fierbinte o lași în plata domnului
deschizi larg fereastra bustul gol să ți-l
îmbrățișeze răcorile întunericului
ce ai te întreb și dai a lehamite din mână
îți citesc gândul patul e un sarcofag
și nu mai vrei în el să mai fii o mumie
prinzi de vârful axei globul pământesc
și-l duci la piept tac știu că ți-e dor de nepot
pentru el cumpărându-l...

din obișnuință pui din ibric un rest de cafea
tragi tot ca un robot o foaie din top
și iei pixul în mână
creierul e parcă o amforă goală
goi îți stau și ochii pe glob deodată ți se pare
că e scăfârlia poetului pe umăr plecată
străpunsă de axa ideii
șesuri văi ape și munți țări continente mereu în rotire
planetă vie cu râuri și fluvii artere și vene
munții schelet și carnea pământ roditor
oceane și mări în procent cât omul e apă
un miez fierbinte inima lui și creierul
peste șapte miliarde de neuroni lumea toată
te-ntrebi de ce dacă axa îi trece prin inimă
și-i iese prin poli creierul nu percepe asta ca pe o
metaforă că nu trebuie lăsată inima de capul ei
ci e nevoie de judecată...

scuturi din cap prin fața ochelarilor trec
legănându-se moale în joc psihedelic șuvițe de fum de țigară
rotești globul cu degetul și ochii se-opresc
pe imaginea chinei ce-ți pare o ciută dormind
dai imaginar play te inundă muzica ta preferată
de relaxare cea chineză tradițională și
ca de fiecare dată ai sentimentul ciudat
că e un dor dintr-o viață uitată
ești acel Ion în mlaștina orezăriei ținând
coarnele de plug cu ochiul trăgând pofticios
la picioarele frumoasei Li ce duce de nară
bivolul negru și-ai vrea să lași totul baltă
s-o iei în brațe cu ea să fugi într-un alt timp
într-o altă lume numai a voastră cât mai departe
dar porunca împăratului te strânge în chingi
până la Li trebuie să pui mai întâi la
marele zid măcar o piatră...

povestea o știi de copil când ai șterpelit
din biblioteca surorii o carte
Ion a murit la marele zid și de dor Li s-a stins
să se prefacă în privighetoare
învăluit de măiestre îmbinări de tonuri bengale
te lași sămânță-ncolțită să ieși lângă pietre
floare să fii cântul ei să-l simți
vibrându-ți adânc în petale...

o pubelă se aude trântită în noapte ieși pe balcon
din temelii doarme orașul întorci capul
în raza becului de sub salcia plângătoare
vezi cum guguștiuca de pe cuib te priveste
cu ochișorii ei ca două bobițe de piper negru și vii
în inimă simți un vânticel cald nu mai ești singur...

te-ntorci și iar pui mâna pe pix neștiind ce-ai să scrii
poate în lunga zi ce începe îți zici
voi intra în singurul bârlog primitor și-oi citi
cum nimeni poate nu face
poeziile confraților mei și nu numai cele
postate azi ci de la fiecare cît mai multe din urmă
cu prezumția sincerității din ele să mă înfrupt cu trăiri
să-i cunosc întregindu-mă poate...

venus stă agățată de vârful plecat al unei antene
de pe blocul vecin
globul mă ține ocrotitor în brațele lui așa că
îl iau in brațe și rușinat îi cer iertare
de cât l-am poluat cu fum de țigară și-l duc la loc...

mijește a zi
dumnezeu ca un bebeluș se freacă la ochi
oare mă va privi și-mi va zâmbi sau va întoarce iar capul...