Tea Nicolescu
A venit vara?

Cred că avenit ori cel puțin așa sper că am așteptat cam mult dacă stau și mă gândesc, că aprilie s-a mutat în mai, ba chiar și în iunie...florile vor ele apă, dar s-au cam înecat pe ici pe colo, ce să mai vorbesc de toate neajunsurile apelor agresive...dacă ar fi numai neajunsuri.

Mi-ar plăcea să îmi inchipui așa ca acum câțiva ani în urmă că vara vine “la timp” împinsă de adierile tropicale trimise cu generozitate din sudul americii - cu sau fără ploi,thundersrotms, long weekend(uri) solare - și ne răsfață cu ieșiri la cottage(uri), la iarbă verde sau pe lac, cu flight(uri) în Europa - România, cu precădere - retrageri în zonele muntoase, fie ele și Rockies, evadări în Spania și, în ultima instanța, blagoslovind lumina solară așezându-ne gospodărește în vară cu barbecue activ “over time” și cu speranța că vara vine și mai ales nu trece!

Idilică imagine, mai ales cu păsăreasca asta în care se cuibăresc englezisme de ocazie, nu? Un fel de “Viață la țară” reeditată defectuos, dacă mă gândesc bine. Chiar șlefuită de pricopselile noului mileniu e cam tot aia... îmbrățișarea verii...la cald.
Simplu!
Și dacă și strecor în tabloul acesta ideatic-estival câteva detalii parșiv rafistolate de inclinațiile artistice care ne sunt caracteristice mă trezesc a fi realizat o capodoperă: cotage(ul), cotage(urile) - de fapt - stau într-o rână, șița s-a cam decolorat de atâta soare sau atâta ploaie, cum vă e mai la-ndemană, Rockies au cam pierdut din înălțime, pădurile s-au cam restrâns, pășunile iau locul crestelor înzăpezite, ceva oițe pe tăpșan, fluier nostalgic, miros de iasomie înflorită și, bineînțeles, carul cu boi fie el și o copie prăpădită a capodoperei lui Grigorescu.

Te pomenești că e cald, vară-cald altfel cred că nu aș bate campii atat de nostalgic!

Da, da’ nici măcar în asta nu sunt originală, sigur mi-ar fi plăcut să bat câmpii de una singură măcar așa de – să zicem – singularizare, așa un fel de proțăpire solitară în interpretarea verii, a caniculei la care sper evident și care încinge creierul trimițându-l în ceața confuziei, ca să nu zic a lenei de a gândi.
Și iată-mă intorcându-mă la “oile mele” observația imediatului, vis-a-vis de vară, în viciatul spațiu al informației inevitabile copie parcă a ploilor acestea care vin dincolo de orice socoteli probabile, revarsă apele inundă, acoperă firescul și ne chinuie să înțelegem ceea ce ca de obicei înțelegem anapoda ori deloc.

Și ce zic știrile?

“Over seas” plouă cu bombe care mai de care mai noi - vremea bună favorizează împrospătarea arsenalului și dilată urile acumulate, se pare, din vremuri incomensurabile, pe aproape, chiar în ograda proprie, descoperim dușmănii nebănuite și mai ales surprinzătoare pentru pământul acesta pe care ne-am refugiat de păcătoșeniile noastre, vechi și ele dar acute, în spațiul spiritual eroziunile ideologice împiedică spiritualizarea - subliniez, nu repet - gândirii, se alunecă iremediabil, parcă, în afară interpretării superioare a vieții, cărările artei, labirintice, exud confuzie, descoperirile dau fuga numai la ceea ce e profitabil, imediat sau în perspectivă, iar pașii făcuți către dumnezeire devin din ce în ce mai firavi, mai nesiguri, indiferent de aparențe.

Ei și? Ce-mi pasă mie că ăia de la Los Angeles vor să dea jos crucea ridicată cam acum 100 de ani în memoria eroilor țării, semnificația ei trecând dincolo de simpla afirmare a creștinismului pe pământul Americii?
Ce-mi pasă mie că soldații au devenit calul de bătaie al vizitiilor politici și se pierd în nisipurile Asiei fără a mai înțelege, de fapt, încotro și de ce merg?
Ce-mi pasă mie că pe ici pe colo câte un dobitoc aruncă o piatră în baltă și o mie de deștepți sar să o scoată când ar putea s-o lase, dracului, acolo?“

Nu-i așa? Și n-am copiat pe nimeni ci am scris chiar eu vreo câțiva ani în urmă.

O tempora...o more!

Cicero?
Da, dar Caragiale, mai aproape de noi, este cel care n-are egal, ridiculizarea situațiilor imediate, singulare ori colective, atinge la el sublimul.
Ca în viață! La el nimic nu este paradoxal, totul e clar, punctat direct, confuziile de interpretare sunt imposibile, absurdul normalului și clarul absurdității converg în a sublinia intrarea în derivă chiar și a firescului.

Este exact ce mi se întâmplă mie acum.
E vara, aș pleca în vacanță, mă relaxez, pun țara la cale, mă înfurii visând cai verzi pe pereți, tatonez posibilități și chiar imposibilități, dansez confuz în jurul problemelor majore, mă resemnez în fața întrebărilor fără răspuns și în ultimă instanță constat că e cald și presupun, numai presupun, nu accept, că stau ca tot omul în ceața anotimpului pus pe surprize.

Vedem noi ce-o mai fi!