"Sunt rana sărutând cuțitul!
Obrazul, palma așteptând!
și roata dură, trupul frânt,
Călăul sunt și osânditul! "
(Charles Baudelaire, Heautontimorumenos, trad. Radu Cârneci)


Citeam azi pe facebook un articol al unui cunoscut psiholog, Pera Novacovici, despre dependență când am avut trista revelație a unei alte dependențe de care suferă societatea bolnavă a zilelor noastre și anume dependența de sadism. "…majoritatea oamenilor ajung să aibă anumite vulnerabilități în 3 părți esențiale ale creierului", spune Pera. Cu alte cuvinte, majoritatea oamenilor sunt dependenți.

În mod paradoxal, sau ironic, poate, cei care îi judecă și condamnă pe dependenți sunt, la rândul lor, dependenți, dacă nu de diverse vicii, atunci tocmai de această plăcere sadică de a eticheta, judeca și condamna alți oameni suferinzi, la fel ca și ei, semenii lor, oameni pe care, în mod normal, ar trebui să îi înțeleagă și să încerce, măcar, să îi ajute.

Încerc să caut o explicație a acestui comportament deviant pentru a îl înțelege și tocmai pentru a nu cădea, la rându-mi, în capcana minții care emite judecăți și pune etichete mai mult sau mai puțin colorate lucrurilor pe care nu le înțelege. Primele cuvinte care îmi răsar în minte sunt din Sfânta Evanghelie după Matei:

"Nu judecați, ca să nu fiți judecați. Căci cu judecata cu care judecați, veți fi judecați, și cu măsura cu care măsurați, vi se va măsura. De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, și bârna din ochiul tău nu o iei în seamă? "

Îmi amintesc apoi de un celebru poem al lui Baudelaire, Heautontimorumenos, care înseamnă, deloc întâmplător, cel ce se pedepsește singur și din care am citat în motto-ul acestui articol.

Dorința și poate chiar satisfacția sadică de a îi vedea pe semenii noștri suferind vine, probabil, de undeva din partea întunecată de boală și suferință a sufletelor noastre, din subconștient ar spune mulți psihologi și psihanaliști. Victime ale diverselor traume suferite în trecut, nu reușim să ne asumăm și să acceptăm acest statut, pentru a putea renunța la el și a ne bucura, în sfârșit, de viață. Mai mult, victimele devin, la rândul lor, călăi, adoptând același comportament care le-a provocat atâta suferință.

Dar și leacul, ca și boala, există undeva adânc, în sufletele noastre care pot fi vindecate. Primul pas spre vindecare ar fi să devenim cu adevărat constienți de această boală a minții, al doilea ar fi să o acceptăm pentru a ne putea ierta și pentru a renunța la ea, eliberați astfel de povara gândurilor care ne macină sufletele.


P.S. Cum ai supraviețuit până acum? Mi-a fost pusă recent această întrebare. Încerc să dau aici un răspuns. M-am străduit, ani la rând, poate nu întotdeauna îndeajuns, să înțeleg și să mă înțeleg. Dar există o diferență perceptibilă și semnificativă între înțelegere și conștientizare, lucru pe care l-am înțeles abia de curând, citindu-l pe Eckhart Tolle. Înțelegerea îți poate dăuna și te poate adânci și mai mult în suferință. De ce ? Pentru că înțelegerea ține de minte, de ego, de eul meu bicisnic, de o persoană cu care ajung să mă identific mental și emoțional până la anularea adevăratei mele naturi, pe când conștiința ține de suflet, de ceea ce sunt, cu adevărat, în adâncul, de nepătruns cu mintea, al ființei mele.