Mamă, mi-e dor să coc pîine, mi-e tare dor să îmi suflec mînecile,
să îmi leg părul cu basma curată, să îmi strîng șorțul la mijloc,
să îmi las deoparte toate gîndurile și rîndurile, miasma de tristețe
care vine de la cenaclul de poezie al urbei, miasma de nămol
de la peripateticienii secolului 21, miasma de minciună hîdă,
de probleme existențiale gen lasă-mă să te las, de toți caii verzi
de pe pereții încă verticali, e simplu să tac, e greu să tac tot timpul,
cînd toți ceilalți vorbesc limba supercalifragilistică, cînd ciutele
își ciulesc urechile și nimeni nu înțelege de ce, ele atît de nevinovate,
atît de bune și cuminți, atît de regine și fecioare înainte ca ochiul bărbatului
să le ajungă, este cald, este încă pîine la supermarket și totuși
mă roade nevoia de viață, iubesc viața și nu îmi plac indecizia și
fapta fără rost și melancolia de scaiete al bărăganului și lamentația
celor care calcă miracolul zăpezii în picioare cu ideea că e mai bine,
că pentru toți e mai bine să pîngărească voia sau nevoia lui Dumnezeu.

Mamă, ce pîine să fac eu? Cu un strop de sare și un strop de drojdie,
ce fel de făină să frămînt? Mîine sau poimîine o voi coace rotundă.
Dintr-odată. Cum o vrea Dumnezeu. Dar pentru cine?
Da du-te dracu cu pîinea ta cu tot, urlă cineva.
Bine, mă duc dracu cu pîinea mea cu tot, îndrăznesc eu să îi răspund
în gînd. Pe mîine.