Tea Nicolescu
Herta Müller
« Herztier » ( Animalul Inimii)
-din seria « Cărțile mele »-

Sigur că auzisem de Herta Mûller ! Dar auzisem despre o sumedenie de scriitori – contemporani vreau sa zic -,; unii « trecând pe lângă mine » cu bună știință, alții inaccesibili prin conjunctură, câțiva « oprindu-mă » în paginile lor fie din simplă curiozitate fie provocându-mă ori ancorându-mă chiar fără putință de scăpare.

« Când tăcem, suntem dezagreabili, spuse Edgar, când vorbim, devenim ridicoli », așa începe romanul Hertei Mûller – « Animalul Inimii » - pe care l-am citit săptămâna aceasta, pe internet, în două zile năucitoare, uitând de tot și toate, prinsă în acel fantastic « web » al măestriei artistice, când mânuirea cuvântului transformă realul imediat în permanență și când ceea ce consideri a ști se dovedește o superficială survolare memorică și atât.

Îmi închipui că subiectul romanului, lumea din care « răsar » personajele lui, consumul existențial specific, direcționarea ideilor, conceptualizarea vieții într-un anumit moment istoric - dictatorialul ceaușist - au un rol indiscutabil în acordarea premiului Nobel pentru literatură, de fapt, nu-mi închipui, e logic în conjunctura actuală când politizarea - cu multiplele ei fațete - este determinanta selecției, dar cât de discutabilă este procedura aceasta nu intră în atenția expunerii mele.
Pentru că dacă subiectul poate fi « haunting », vii și morți intersectându-se în zbateri halucinante, rostogolindu-se în îmbrățișările nefirești ale coșmarului cotidian aruncându-ne în arena durerilor pe lângă care trecem indiferenți ori chiar inconștienți, modalitatea structurării formale, folosirea cuvântului, mânuirea limbii dezvălue substanțialitate scriitoricească, talent în ofensivă, mână de maestru pentru care verbul există ca să-l slujească.

Ca în ori ce carte « mare » subiectul poate fi rezumat într-o singură frază : momente din viața unor tineri șvabi din Banat în epoca ceaușistă, consumate conflictual de ideologie și finalizate în emigrație sau moarte.
Scurt și cuprinzător !

Da, dar zice unul din eroi, Edgar : »când tăcem suntem dezagreabili….. »
și tăcerile se înscriu într-o suită de sucombări existențiale către care scriitoarea ne conduce fără descrieri, fără povestioare (lacrimogene ?) nici chiar dramatice, sugerând numai printr-o suită de simboluri întreaga vinovăție a tăcerii în care ne-am aciuit; dezgustătoare, « dezagreabilă » condiție a tăcerii ; fie că este vorba de « bărbații » Lolei, eleva care se spânzură în dulapul de haine de la internat, fie că sunt « foarfecele frizerului », devenite în timp inutile, ori « pruna » de sub brațul Terezei, marcă inconfundabilă a ceea ce va veni.
Tăcerea e un mod de a fi de care, evident, nu putem fi mândri !

…. »și când vorbim devenim ridicoli » așa încât nici furiile care zac într-o coclită, paralizantă oboseală, nici refulările incapabile de finalizare, nici durerile năvălite afară, nici lașitățile, nici iubirile, nimic, deci, nu poate elimina neputința, singura solutție fiind eschivarea și, în ultimă instanță, fuga.
E o fugă continuă, nefirească, așa ca cea a « bărbaților » Lolei, pe care nu-i cunoaștem, îi intuim numai, așa ca cea din contrabanda maruntă a croitoresei care aduce aur ascuns în părțile intime, așa ca refuzul Terezei de a se duce la doctor, așa ca « spânzurarea » lui Kurt ori « sinuciderea » lui Georg, așa ca plicurile din care nu putea să lipsească avertizantul fir de păr, o rătăcire, de fapt, într-un labirint absurd din care posibilitățile de ieșire se îngustează cu fiecare pas.
Vorbirea e doar o trapă , deschiderea ei e totdeauna plină de surprize.
Catastrofale !

E firesc, romanul Hertei Mûller m-a dus cu gândul la Kafka, în special la « Das Schloss », pentru că, dincolo de pasionata respingere a realității trăite, autoarea este consumată, ca și eroul lui Kafka de dorința de a înțelege, de raționa în favoarea posibilului în imposibil, poate pentru a-și motiva existența, sensurile ei, care evident îi scapă :
« Îbrăcarea, spuse căpitanul Piele.
Aveam senzația că mă îmbrac cu ce era scris pe foaie și că foaia se golea dupa ce îmi îmbrăcam toate lucrurile. Mi-am luat ceasul de pe masă, apoi cerceii. Am reușit să închid imediat cureaua cesului și găurile din urechi le-am găsit fără oglindă. Căpitanul Piele mergea prin fața ferestrei, în sus și în jos. Voiam să mai stau o clipă goală. Cred că nu se uita la mine. Se uita pe stradă. Pe cer, printre copaci, putea să-și imagineze mai bine cum arăt când sunt moartâ »
« Stop cadru » memorabil în confruntarea cu lumea închisă, rigidă, inumană a securității dictatoriale.

Romanul este intitulat în germană Herztier, m-am uitat în dicționar abia după ce l-am citit în traducerea, excelentă altfel, a Norei Iuga și m-au cutremurat sensurile profunde ale acestui unic cuvânt, pe care autoarea îl aruncă în gura unui erou, a unei bunici chiar, în clipa în care inima se înscrie în bătălia confruntării fie cu iubirea, fie cu ura, fie cu tristețea.
Animalul inimii e o fiară ascunsă doar să sfâșie.

MCN- Toronto 2009