ea învață ce înseamnă să uiți, ce înseamnă să cedezi fiecare vis pentru ca alte zboruri să fie posibile, și pe folii de staniol copiii zgîrie linii, cercuri și avioane, poate că ei cred că ochiul ei este din ciocolată și marțipan din moment ce nu îl pot vedea, fiindcă pentru copii lumea este încă obiectul dulce împachetat și necunoscut

în timp ce ea știe că lucrurile se nasc perechi în antiteză, că timpul se naște început și sfărșit, că lumea se naște aproape și departe, dar nu știe ce altceva poate fi imperfect într-o lume atît de corectă încît te plictisești de ceea ce e sublim atunci cînd mîinile îți sînt legate

femeia mea stă cu mîinile la spate, singură, ca o harpă culcată pe o rînă, cu mirosul de lemn vechi în nări, și parcă se văd funiile unei melodii cum o leagă peste trup, o melodie lentă și blîndă ca niște panglici sub sîni, pe gît, pe glezne, care o mîngîie, fiindcă ea a uitat cum să trăiască în legea oamenilor și simte că muzica este un alt fel lucru care ține loc de timp într-un loc infinit de frumos, și poate că muzica devine apa trupului ei uneori, că ea o ține greu între pleoape și potrivește măsura după moara inimii ei

cu încetul cîrceii de viță-de-vie devin mai amari, mai ruginii, toamna aceasta nisipurile curg greu sub ape domoale, cineva așteaptă mereu să vină ploaia și trenul de la ora 5