Bărbații singuri care nu au găsit încă femeia dinăuntrul lor obosesc de lunga lor perioadă de gestație, prin urmare Dumnezeu i-a făcut mai puternici decît femeile.

După ce un bărbat își alege femeie, el o absoarbe în sine cîte puțin, pînă cînd ea ia locul ei meritat înăuntrul bărbatului, în locul pregătit pentru ea în sinea lui, născîndu-se ca femeie. Bărbatul nu poate oferi altceva femeii decît o cușcă croită pe măsura lui, nu a ei. El rămîne tot singur și relația sa cu femeia este, primordial, autoerotică. Astfel am înțeles și eu oarecum viața homosexualilor. Ei preferă să se raporteze erotic la alteritate.

Pînă cînd înțelege, dar și după aceea, bărbatul preferă să se joace cu femeia pentru a atenua monotonia și pentru a o feri pe ea de deziluzii sau neplăceri care ar deteriora relația lor. Astfel am conchis eu că bărbații se joacă toată viața cu păpuși vii, iar jocul fetițelor cu păpuși e o dulce ipocrizie a civilizației actuale, în aceeași ordine de idei.

Dar cît de bună unealtă e femeia pentru bărbat, și ce frumoasă jucărie este ea pentru soțul ei, și cît de bine gătește ea și ce frumos coase la mașină după ce s-a măritat, încît nici mamei soacre nu îi vine să creadă.

În multe limbi străvechi femeia este numită după numele bărbatului (nu doar la ofițerul stării civile. În Transilvania de Sud și alte zone rurale femeilor li se spune ”A lu’ Cutare”. În limba rusă Ahmatov devine Ahmatova. În engleză substantivul ”woman” s-a format dintr-un ”wif” (femeie) plus ”man” (bărbat, om). Consider că această origine a cuvîntului simbolizează chiar faptul că femeia e de fapt femeie ca parte din bărbat, cel puțin potențial. De fapt nu parte, ci, din punct de vedere psihologic, ea e o anume funcționalitate masculină.

Prin urmare mitul lui Adam și al Evei ar însemna o uniune privilegiată – fiindcă numai ea poate exista pentru el și ea se potrivește plenar cu locul din sinea lui, fiind trup din trupul lui.

Unii dintre cei mai onești artiști care tratează imaginea femeii sînt George Bernard Show (Pygmalion), și Shakespeare – primul fiindcă arată clar cine este maestrul care dăruiește viață unei femei și al doilea fiindcă exprimă clar esența relației bărbat-femeie, atît în Îmblînzirea scorpiei, cît și în regele Lear, Hamlet, etc. și poate doar în Neguțătorul din Veneția – o piesă mai degrabă asemenea basmelor pentru copii, cu trei cufere mereu – se contrazice pe sine. Nu toți bărbații își descoperă adevărata lor superioritate ușor, unii sînt prea tolomaci pentru astfel de înțelegere deoarece trăiesc în prezența unor femei ceva mai educate și cu ceva rațiune.

Numai bărbații știu să mintă și le mint pe femei (și uneori pe bărbați) toată viața. Dacă ar fi să aleg, aș prefera să aleg bărbatul care știe să mintă mai frumos – fie că ar minți clădind un pod, scriind un roman sau descoperind un nou vaccin, etc.