Acțiunea psihologică lexicalizată prin vb. a (se) mira se răsfrânge în mod fundamental asupra unui experimentator [+personal], pasiv (sintactic, un obiect direct) sau activ (sintactic, un subiect) . Totuși, o anumită polisemie a verbelor psihologice de mirare , în speță a verbului a (se) mira, poate legitima inclusiv un experimentator [+animat, –personal], în condițiile în care unele contexte sunt susceptibile de a ilustra semantica elementară, fundamental „afectivă” a verbului a (se) mira, în timp ce altele implică dimensiunea (mai) complexă, prin excelență „emoțională” , a aceluiași verb și care se cuvine a fi decodată în relație nu doar cu starea de mirare... pur și simplu, ci inclusiv cu o anumită atitudine și conduită, dimensiuni specific umane . Acceptând această posibilă dihotomie, atunci, de exemplu, un enunț precum Câinele s-a mirat la vederea imaginii stridente va fi susceptibil de a fi receptat fără a i se atribui o doză prea mare de stranietate / improprietate. Este, de fapt, un enunț prototipic pentru o anumită categorie de contexte prezentând relevanță cât privește relația de empatie profundă dintre uman și animal (în astfel de situații, omul își asumă... riscul... antropomorfizării, în realitate enunțiatorul neavând sentimentul de a atribui (excesiv) trăsături specific umane unor subiecte nonpersonale, în condițiile în care el intuiește / conștientizează afinitățile dintre cele două specii) . Totuși, un enunț în limitele căruia un verb psihologic cum este a se mira se construiește cu un subiect animat nonpersonal va prezenta diferite grade de verosimilitate (inclusiv) în funcție de încărcătura semantică a stimulusului respectiv . Astfel, enunțuri ca: Pisica s-a mirat la auzul verdictului / Câinele se mirase la pronunțarea sentinței / Calul se tot mira că atâtea perechi de pantofi încăpeau într-un singur raft etc., în care stimulusul este unul frapant specific uman, nu sunt doar neverosimile, ci chiar hilare. În schimb, puțin altfel vor fi receptate enunțurile: Pisica s-a mirat când stăpâna casei a ridicat tonul / Câinele se miră de fiecare dată când mă vede cu brațele încărcate etc., în cazul cărora, așa cum se poate constata, avem a face cu stimuluși concreți, puternic vizuali și auditivi, care nu implică luarea în considerare a unor judecăți / valorizări de natură etică / juridică / cuantificatoare / estimativă... foarte precise. În aceeași ordine de idei, mai puțin nefirești vor fi receptate enunțurile în care evocarea stării de mirare la un animal se va face nu... dinamic, prin intermediul unui lexem verbal, ci... descriptiv, prin apelul la un participiu trecut, ocurent, de regulă, în interiorul unei structuri perifrastice (cf., de ex., infra, sp. contemplar asombrado, poner cara de asombrado ș.a.).
Într-o serie de situații, enunțiatorul uman nu-și poate reprima sentimentul de ‘straniu’ în momentul în care constată la un animal, de pildă, o mimică ce ar putea trăda o trăire... specific umană. În plan discursiv, reticența subiectului uman, incertitudinile acestuia cât privește posibilitatea de experimentare a anumitor stări în lumea animală, se concretizează prin recurgerea la unele structuri menite să precizeze ‘aparența’ fizionomiei respective . În astfel de situații, verbe din aria psihologică, utilizate cu referire la experimentatori animați nonpersonali, sunt precedate de structuri modalizatoare construite frecvent cu vb. a părea (cf., de ex., „Faceti cunostinta cu Sam, o pisica care pare ca se mira [/ o pisică care se miră] sau se incrunta, in functie de cum ii dicteaza starea de spirit” ș.a.).
Un al treilea tip de situații este reprezentat de contextele ficționale, în cazul cărora nu se poate obiecta... antropomorfizarea, altfel spus eventualele inadvertențe ‘uman – animal’ soluționându-se discursiv. Chiar și astfel de situații însă, suscită, cel puțin uneori, discuții, în contextul în care, de pildă, statutul ficțional vine în contradicție cu statutul circumscris realității propriu-zise (v. infra, unul dintre exemplele „ficționale” citate pentru franceză).
Exclusiv în acest tip de contexte – beletristice ficționale – prezintă ocurențe fr. s’étonner, în asociere cu un subiect [+animat] [–personal] (v. infra, des oiseaux, les animaux, le chien, le coyote):

«Et je ris de plus belle, si fort que des oiseaux s’étonnèrent et s’envolèrent un peu...» ; «Les oiseaux s’étonnèrent de cette question car ils faisaient les choses instinctivement, sans se poser de question» [Contextul citat este ilustrativ pentru o anume contradicție între statutul ficțional și cel real al unor entități animate nonpersonale: pe de o parte, păsările se miră, ceea ce implică o anume problematizare, pe de altă parte, mirarea este resimțită în condițiile în care, recunosc păsările însele (în... acord... cu... teoria care definește capacitățile afectiv-cognitive cu referire exclusivă la persoana umană), fac lucrurile instinctiv, ceea ce exclude experimentarea stării respective în limitele coordonatelor admisibile în sferă umană]; «Quand les animaux virent cela, ils s’étonnèrent et lui demandèrent comment il avait tué la biche») ; «‘Homme!’, s’étonna le chien» ; «Il rencontra un coyote qui lui demanda : ‘Que cherches-tu ici chien ?’ Le chien lui répondit : ‘Je cherche à manger’. Le coyote s’étonna : ‘on ne te donne pas à...’»ș.a.

Enunțurile referențiale în interiorul cărora verbul din franceză se construiește cu experimentatori animați nonpersonali reprezintă în exclusivitate enunțuri constituite în jurul tiparelor perifrastic / pasiv și activ-tranzitiv corespunzătoare. În contextele cu tipar perifrastic, mai degrabă izolat atestate, subiectul este, de regulă, morfologic numele generic animal (cf., de ex., «L’animal est complètement étonné et ne comprend rien à toute cette attention qu’on lui porte» / ? L’animal s’étonne devant cette attention...). În schimb, enunțurile activ-tranzitive sunt superior reprezentate; cf., de ex., Qu’est ce qui étonne autant ce chien?, L’image terrible étonne le chien ș.a. (pentru discuția detaliată, v. Teleoacă, Verbele de mirare). Nu este exclus ca tocmai gradul superior de compatibilitate între rolul tematic de experimentator pasiv și calitatea de nume [+animat], dar [–personal] să ofere o posibilă explicație în acest sens (în condițiile în care experimentatorul activ [subiect] este, prin excelență, marcat [+uman] ).
Contextele atestate pentru spaniolă sunt ilustrative pentru cadrele discursive ficționale, dar și referențiale. Observația este valabilă, însă nu atât pentru vb. extrañarse, cât pentru sinonime ale acestuia, în speță pentru vb. asombrarse. În unele dintre contextele nonficționale este ocurent termenul generic animal, în enunțuri interogative în limitele cărora se pune fie problema experimentării ‘mirării’ în lumea animală , fie aceea a animalului cel mai... apt să experimenteze această stare : “¿Crees que los animales también se asombran y dudan ?”; „Cual es el animal que mas se asombra? El perro por que...” ș.a. Izolat, în enunțuri referențiale, l-am consemnat și pe extrañarse în asociere cu numele concret, particular al unui animal (cf., de ex., “Perra se extraña al oír ruidos” . Cel mai adesea însă, numele concret al unui animal sau al altuia apare în enunțuri (ficționale, dar și referențiale) constituite în jurul unor tipare mai complexe, anume perifrastice (cf. infra, contemplar asombrado, poner cara de asombrado „a face pe miratul / surprinsul”, t.n.), ilustrative pentru opțiunea enunțiatorului de a evoca starea de mirare, împărtășită de un necuvântător, în mod descriptiv (v., în acest sens, participiul trecut ocurent în interiorul unor astfel de structuri perifrastice): “El perro dejó a un lado la pelota, el hueso y el zapato y contempla asombrado durante mucho rato” ; “Chistoso gato, pone cara de asombrado a no poder mas al enterarse...” ș.a.
Aceleași tipuri de subiecte-experimentatori se asociază, în contexte referențiale, și cu structuri perifrastice reflexive (cf. quedarse sorprendido / asombrado), al căror conținut este uneori... atenuat prin utilizarea unui verb cu valoare modalizatoare (cf. parecer „a părea”): “Este gato se ha quedado muy sorprendido”; “Hay gatos a los que la televisión no les llama la atención para nada, pero otros sí parecen quedarse asombrados ante la sucesión de luces y...” ș.a.
Numele concret animat nonpersonal se asociază relativ frecvent cu verbul (de mirare) reflexiv simplu (asombrarse, dar și extrañarse) în cadrul discursiv ficțional (v. și supra, enunțurile consemnate pentru franceză):

“Ésta [la zorra „cățeaua”, t.n.], al ver al gato, se asombró mucho, pensando: ‘Tantos años como llevo viviendo en este bosque y nunca he visto un animal como éste’” (Aleksandr Nikolaevich Afanasiev, El gato y la zorra); “Un día se acercó otro león adulto y hambriento hasta allí y se asombró mucho de observar que ese león, mucho más grande y fuerte que él, huyera como hacían las ovejas...” (El León que creía ser Oveja, Antigua Leyenda Hindú); “Los lobos se extrañaron al ver llegar a la pantera con un bebé” ș.a.

Nici în română contextele referențiale cu subiect animat nonpersonal nu sunt prea bine atestate. Mai mult, în puținele situații în care a se mira se asociază cu un astfel de subiect, se recurge de regulă la verbe modalizatoare sau la marcatori discursivi, cu rolul de a atenua mesajul enunțat: „Faceti cunostinta cu Sam, o pisica care pare ca se mira sau se incrunta, in functie de cum ii dicteaza starea de spirit”; „Până și câinele se miră de prostia stăpânului” ș.a. În cel de al doilea enunț citat – enunț reprodus în contextul unui clip figurând pe youtube – secvența până și dirijează interpretarea conținutului respectiv într-o altă direcție decât un eventual enunț corespunzător, construit fără marcatorul discursiv menționat. Astfel, dacă enunțul Câinele se miră de prostia stăpânului afirmă pur și simplu capacitatea unui necuvântător de a experimenta starea de mirare, Până și câinele se miră de prostia stăpânului afirmă și, în același timp, pune sub semnul întrebării aceeași capacitate la alte viețuitoare decât omul: obiectiv vorbind, un câine (sau un alt animal), oricât de inteligent și de dresat ar fi, nu este, totuși, capabil să evalueze gradul de inteligență / noninteligență al stăpânului! În această ordine de idei, performarea enunțului în discuție, cu asertarea stării de mirare, privește două subiecte, pe de o parte, un enunțiator-experimentator uman, care este martor al scenei respective (acesta și este, de fapt, autorul evaluării), pe de altă parte, un experimentator animat nonpersonal (câinele) care și el resimte o anumită stare de surprindere, generată însă nu de conștientizarea nivelului modest de inteligență al stăpânului, ci de impactul pur vizual al scenei care i se impune atenției. În consecință, una și aceeași imagine (stimulus) interacționează distinct cu cei doi subiecți, aceasta rămânând la stadiul de... imagine (stranie) în cazul experimentatorului nonpersonal, respectiv depășind acest stadiu, în condițiile în care subiectul uman este apt să o interpreteze axiologic.
Alte contexte (referențiale) înclină balanța în favoarea unei anumite certitudini privind experimentarea mirării (desigur, într-un mod specific, sub acțiunea unor stimuli specifici) și în lumea animală; este vorba despre enunțuri constituite în jurul unor tipare perifrastice descriptive, în limitele cărora verbul de mirare se regăsește în forma participiului mirat(ă): „... asta o fi gandit [sic!] simpatica pisicuta din materialul video de mai jos cand s-a privit mirata in oglinda” / ? ... când (pisicuța) s-a mirat în fața oglinzii ș.a.
Însă, chiar și în astfel de cazuri (de valorificare a unor tipare descriptive, nondinamice), își face simțită prezența atitudinea reticentă a omului, mai degrabă sceptic cu privire la posibilitatea experimentării mirării în lumea animală. Ne referim, concret, la o serie de... galerii... foto de pe internet unde sunt reproduse, de pildă, imagini (la prima vedere, suficient de convingătoare!), cu... pisici care..., după toate probabilitățile, se... miră ! De pildă, o „galerie” are drept titlu generic „Cea mai mirată pisică din lume!”. Contextul imediat următor (cf. „Pare desprinsă din desene animate”, ibid.) stabilește însă o opoziție între statutul real (cf. „din lume”) și cel ficțional (cf. „din desene animate”) al animalului în discuție: caracterizarea imaginii respective în termenii unei apariții de... desene animate implică receptarea ca ireală a tabloului respectiv, în orice caz ca imagine puțin compatibilă cu ceea ce știm noi / este acceptat îndeobște cu privire la animale / pisici. În același timp nu este exclus ca enunțul reprodus să evoce o realitate... ireală, puțin verosimilă..., însă... (doar?!) în relație cu prejudecățile vizând singularitatea absolută a experimentării unor stări circumscrise strict – măcar uneori subiectiv – experimentatorului uman ș.a.
Contextele ficționale în care a se mira se construiește cu subiecte animate nonpersonale sunt cât se poate de firești și bine atestate inclusiv în pagini de limba română:

„Dar ce foame v-a fost, suratelor, mie nu mi-ati mai lasat nimic... se mira cainele...” (Miti, o pisică năzdrăvană); „- Mami, ce gătești azi? Veverița doar se miră văzând că Trompiță aurie se oprise din cântat” (Povestea elefănțelului și a veveriței) ș.a.

În concluzie, enunțurile în care fr. sʼétonner se asociază cu un subiect animat nonpersonal reprezintă în exclusivitate contexte ficționale. Contexte referențiale sunt atestate doar izolat în cazul tiparului perifrastic, de regulă în enunțuri în care este ocurent termenul generic animal. Pentru spaniolă putem vorbi despre o diversitate superioară a contextelor similare, în special în cazul vb. asombrarse, deși nici de această dată nu putem admite o bună reprezentare a acestora. Astfel, enunțurile reflexive (cu asombrarse și extrañarse) circumscrise cadrului discursiv referențial sunt doar izolat atestate, asombrar apărând în contexte referențiale mai ales în tipare perifrastice (nici exemplele de acest gen nu sunt însă prea numeroase). În plus, în astfel de situații, mesajul este atenuat prin apelul la un verb modalizator (cf. sp. parecer). Firească este în schimb asocierea dintre verbele de mirare în discuție și un subiect animat nonpersonal în interiorul cadrului discursiv ficțional, unde nu se mai pune problema incompatibilității dintre natura nonpersonală a subiectului și semantica intrinsecă a verbului de mirare. Și rom. a se mira este ocurent doar sporadic în contexte referențiale, conținutul acestuia fiind atenuat de regulă prin valorificarea unor verbe modalizatoare sau/și a unor marcatori discursivi. La același nivel discursiv, circulă și unele tipare perifrastice (descriptive).
Rezultă că, per ansamblu, posibilitățile de asociere ale verbelor de mirare considerate cu subiecte animate nonpersonale, deși nu lipsesc, sunt relativ reduse la nivel de discurs referențial, adesea optându-se pentru atenuarea conținutului, prin valorificarea unor modalizatori / marcatori discursivi sau prin selectarea, în actul enunțiativ, a unor tipare „statice”, descriptive, susceptibile de a transmite un anume conținut într-o manieră mai puțin frapantă; sunt, în ultimă instanță, aspecte sugestive pentru punerea sub semnul întrebării a capacității de mirare în lumea animală.

***
Așa cum reiese și din studiile de specialitate (în primul rând, studii de neuropsihologie și de neurobiologie) , problema existenței sau nonexistenței emoțiilor la animale este complicată și controversată . În acest context, argumentul invocat de cei care manifestă o atitudine optimistă cât privește capacitatea de experimentare în lumea animală a unor stări precum mirarea, mâhnirea, dragostea etc. vizează similitudinile structurale și fiziologice dintre creierul uman și creierul animal, suficient de multe pentru a implica similitudini de ordin psihologic. La antipod, scepticii susțin că, în cazul animalelor, nu se poate vorbi de emoții, ci doar de reacții hormonale la stimuli externi. În ceea ce ne privește, suntem adepții unei poziții de mijloc, nefiind propriu-zis de acord nici cu cei care nu au minima îndoială că animalele sunt ființe sensibile, dotate nu doar cu inteligență, ci chiar și cu conștiință (?) și, mai ales, cu emoții (?), nici cu cei care, simplificând lucrurile, reduc viața psihică a animalelor la stricte reacții hormonale, în speță la instincte și reflexe condiționate, manifestate la stimulii externi. Așa cum remarcam în partea introductivă a acestei secțiuni, unele contexte în care sunt ocurente verbe de mirare sunt susceptibile de a ilustra semantica elementară, fundamental „afectivă” a lexemelor respective, în timp ce altele implică dimensiunea (mai) complexă, prin excelență „emoțională”, a acelorași verbe, în aceste condiții stimulusul aducând precizări extrem de importante. Este vorba, în ultimă instanță, despre capacitatea de a resimți diverse trăiri, capacitate care, cum este și firesc, variază de la o specie la alta, în speță de la specia umană la specia animală, implicit impunându-se adecvarea analizei la caracteristicile speciei.