Cunoașterea umană are și a avut dintotdeauna limite. Este posibil ca aceste limite să persiste până la dispariția speciei noastre și ca realitatea, atunci când este disecată în profunzime, să se dovedească incomprehensibilă pentru om.
Cu toate acestea ființa umană tânjește după explicații; în fapt pacea noastră interioară se obține cu mai multă ușurință atunci când la evenimentele, faptele și întâmplările din jur putem găsi o tălmăcire.
Și pentru că atât de multe lucruri nu pot fi explicate rațional, pacea interioară necesită adesea admiterea unei forțe superioare, a unei divinități care, cu o putere mintală superioară, a așezat și a explicat lucrurile dincolo de raționalitatea noastră limitată.
De fapt în era noastră în care s-au stabilit cu certitudine atâtea fapte, cum ar fi acela că lumea nu s-a făcut în 7 zile, nici acum câteva mii de ani, că umanitatea nu provine din Adam și Eva ci, probabil, prin proces de selecție naturală pornind de la un primate primitive expuse la schimbări radicale de climă, că fulgerele nu sunt manifestări ale furiei divine cât fenomene naturale, etc, singurul argument rămas celor care persistă în a considera că rostul și structura lumii sunt efectele voinței unui demiurg este tocmai această incapacitate a raționaliștilor de a explica totul satisfăcător.
Ca urmare credința în Dumnezeu va rămâne multă vreme cu noi, pentru confortul și coerența interioară a viziunii despre lume.
Pe de altă parte cunoașterea umană este echivalentă cu o deltă în expansiune; micile aluviuni ale contribuției unuia sau altuia, au smuls apelor credinței petece, insule și continente solide de cunoaștere și probabil că va continua să o facă. Omul, sau măcar o parte a umanității sunt atrase de explicații raționale și refuză simplicitatea și comoditatea unui ”Așa a vrut cel de sus”. Și asta este un lucru bun, un lucru care a dus și la medicamente noi, și la invenții noi și la definiri noi ale umanității, mai importante decât circumscrierea strictă a activității, mentalității și gândirii la analiza și răsanaliza unor texte vechi, cum ar fi Biblia sau Coranul.
Nu putem ști cu exactitate prin metodele existente în prezent dacă lumea, așa cum o percepem, este rezultatul activității unui creator sau doar produsul însumat al unor fenomene naturale pe care le cunoaștem parțial.
Putem însă presupune cu mare probabilitate faptul că, la nivel individual, nu contează.
Trebuie să ai un mare grad de aroganță ca să presupui că, în eventualitatea în care chiar există, Creatorul s-ar raporta atât de direct și preferențial cu fiecare din noi sau cu umanitatea în ansamblu. Că imaginea acestuia ar putea vreodată îmbrăca aspectul de monarh oriental, doritor de temple și de preamărire, cum pretind religiile. Nu cred că un astfel de Creator numără lumânările, rugăciunile și zilele de post și nici nu cred că vreunul din noi este atât de important cât să se raporteze vreodată direct cu acesta. Nu cred că este în sarcina unui astfel de demiurg să creeze raiuri și iaduri, doar pentru că noi nu suportăm ideea de sfârșit gol de conținut și nici nu cred că respectiva entitate celestă organizează procese postmortem în care să răsplătească și să pedepsească gâzele umane în funcți de partizanisul lor antemortem față de o religie sau alta.
Sincer cred că, și să existe de fapt un creator, tot hrană pentru viermi și subiect de uitare ajungem cu toții după moarte, fie credincioși, fie darwiniști.
În mentalitatea mea nu există o pregătire specială pentru acest moment trist, dar există ceva ce face sens înainte. Cunoașterea și raționalul omenesc se bazează pe cunoașterea și raționalul din fiecare; asta ne face umani de fapt, nu ploconeala de 4 ori pe zi spre Mecca. Ca urmare avem o datorie față de ceea ce suntem ca specie să încercăm să știm, să cunoaștem și să contribuim cât mai mult de-a lungul vieții; numai efortul colectiv al nostru poate duce la progresul general al umanității.
Ca urmare cred că timpul pierdut în chilie sau la slujbă poate fi mai bine folosit citind ceva, urmărind un documentar sau încercând să înțelegi ceva. Și, dacă există realmente un creator, acesta nu poate fi decât un cumul de raționalitate, onorabil doar prin tentativa noastră de a ne apriopia, cu armele minții, de el.