Tăcerea ta este atât de prelungă...
îmi pare uneori ca o luntre lunguiață și cenușie care alunecă pe
lacrimi și spume
aleatorii...

Nu spui nimic, îmi pare că joci șah cu nebunia
nu spui;
poate eu sunt vinovata poate eu sunt ziua de vineri
iar eu iubesc picioarele tale, în trecut mă culcam pe ele
și mă jucam cu firele de iarbă
să ghicesc
să te ghicesc dacă erai acolo cu mine, dacă îți ieșea să
muți calul tău de abanos negru până la turnul meu alb înspumat cum desigur
mutările mele eu le credeam foarte albe
nu te-am întrebat până acum dacă îți place șahul sau puzzle-ul cu inima mea îndrăgostită
dacă ne iese
căci
nu există de fapt niciun turn
niciun joc de șah
cu nimeni și cu nimic, decât cu propria fericire
există doar realitate
cea de departe
și ochiul
ocheanul

și cu alte tâmpenii mai roz.

Căci pomii,
și zahărul...