Sub un trandafir,
cenușa
lui
ne
plânge, pentru că
vara ne este mereu ca un foc mare crăițele cerului îl știu bine și-l gustă
și suntem după ceea ce suntem,
lumină sau întuneric -
dacă mă iubești,
luminez;
omul este lut și amestecare între lumină și întuneric, făcutu-l-a Dumnezeu-vechi așa...
sunt desigur babele
care
pun leacul iubirii pe limbă;
Tristan și Isolda;
sunt desigur femeile care te îmbrățișează dacă ești singur,
doar una ține în mâna maneta cea roșie,
care va opri trenul din mers
run-away
come-away
ce mai tren, fără trenă!
mi-aș fi dorit o nuntă în care să mă ducă de la mama să plângă tatăl meu după mine
cum n-ar fi vărsat nicio lacrimă
e dur
dar bicicletele sunt amândouă în curte și pe sârma de rufe se leagănă graurul
singurătăților și al
strugurilor
și
destul despre dragoste, `tiucă
vor fi mulți struguri anul acesta,
parcă eram în anul ce fuge,
se înseninează, frătiucă, și se țese cu alb pe la gene, se pune,
se apropie o iarnă prea mare, cu genele noastre cârând, de naive, zăpada
o să despart nucul tatei în două,
și o să creștem din el două covete,
de prins zăpada ca să se topească și să facem un fel de baie de trupuri
ca porumbeii și ca porumbițele în hammamuri de iarnă
de la căldura noastră astrânsă în inimă
desigur
un fel de idee de Moebius
acelea
idei
sunt ca vinul
ca bărbatul ăl bun ca femeia cea mai frumoasă din toate
nu le atingi
sau
te arzi, o părere zadarnică, o Morgana
în zilele de joi să astrângem zăpada eu așa zic, frătiucă
să facem apă
la iarnă
din ea;
și leagăne
din
zăpadă
să
facem.
din zăpadă se face covată de bine
și nesetea din ea;