Draga mea porumbiță,
Astăzi, după atâta timp,
După atâtea zile anonime,
În care viața s-a încăpățînat
Ca într-o veche barcarolă
Să știrbească al nostru duet
Și să urce până la ultima notă
Romanța ce o port inimii tale,
Astăzi, un timbru temător
Te roagă să-i dai ascultare.
Știu, e greu să înțelegi
Această suită a unui om de nicăieri,
Dar de îți stă în putință
Și încă mai auzi lied-ul acela
Care cândva ne lega,
Iartă-mi cugetarea avută
Și nu îmi trimite, ca ultima oară,
Acel săltăreț recviem.
În completarea anterioarei scrisori,
Când ți-am făgăduit un recitativ de dovezi Să mă scape de culpă, îți scriu
Aceste rânduri în speranța că,
Odată cu partitura iernii nervoase,
A luat sfârșit și pavana, în al cărei ritm Aripile tale și-au găsit adăpost.
Ca să-ți răspund la marea întrebare,
Ce de luni bune a măcinat
Melodrama de pe al tău portativ,
Înainte de a semăna îndoială
Când îți voi spune că nu,
Nici o altă voce n-a glăsuit vreodată
Mai pe înțelesul meu cum a făcut-o a ta, Caută ultimul vals, ultimul nostru cuplet.
Mai poți să iei cadența acelui nemuritor Refren pe care ca doi nebuni ne iubeam?
Și ce dovadă mai mare să aduc
Decât madrigalul acesta ce mă arde
Din tălpi și până dincolo de tâmple.
Oh, iartă-mi tocata aceea impulsivă!
Iartă un suflet rătăcit în straiele geloziei
Și ascultă din nou a mea serenadă.
Cu dragoste, al tău meloman!