Un urangutan stă foarte concentrat și-și privește degetul arătător pe care, s-a așezat împărătește un fluture.
Cineva (Lică Barbu) comentează imaginea așa:
"- Tu cine ești?
- Sunt tu. Frumusețea din tine pe care tot o cauți."

Când îmi mai dă o șansă Dumnezeu ca acum două zile, la viață, voi privi vârful unui deget închipuindu-mi fantoma unui fluture, acea frumusețe din mine pe care numai El o vede.
Nu degeaba există orbul orb și duminica lui prelungită...

Pe cer, umbrele joacă ruleta rusească. Le privesc gesturile închipuite, închipuindu-mi ce ar fi fost dacă între mine și mine stătea un "tu", în care să pot cuprinde toată încrederea copilei cu ochii din cărbunele toamnelor în care, bucuria se întâmpla. Uneori, cu ochi încă de lapte neprins în gesturile urii oamenilor, urmăresc un gând până la răscrucea trezirilor, repetabilelor treziri în cotidian.
Arde sămânța necunoașterii odată cu aceea albă cu coaja din esențe tari, a cunoașterii. Le gust asprimea și, între două file de îndoială mă păturesc ca pe o velință nesigură în textura ei, las câte un verb să-mi răscolească gesturile. Oglinda pare că-și aprinde imaginile. La răsărit cad toate în cutiile de șah ale profesioniștilor și liniștea își așterne puii pe ierburi. Vine vremea alăptatului. O invidiez. Mi-e dor de acele clipe în care, cuprindeam copilăria copiilor mei și pe a mea, amușinând obrazul mamei, aplecată să le privească bucuria de a fi.
Acum, golul mă cuprinde tandru de pântec și-l las. O mângâiere primește fiecare. Și mușcătura sorții. Da. Și mușcătura sorții.
Azi dimineață mersul clipelor fumega pe un arc de pod pe care pasul dintâi formulează teorii pentru o filozofie a învingătorului învins. Scurtez capetele monologului lui și mă las în voia centrului.
Ceva mă doare cumplit în toate aceste clipe. Nu știu să definesc durerea. Nici nu vreau să o definesc decât atunci când, în liniște, mă voi putea identifica cu ea și voi prelua hamurile tuturor atitudinilor posibile centrându-mă în ea apoi, ieșind din ea imaginar, așternându-mi spiritul pe marginea tatamiului de iarbă curată, înconjurând întregul sistem de mecanisme care o generează. Mă împrietenesc cu ea și în fapt, cu mine însămi, pentru a o dizolva, sau poate pentru a o transforma într-un instrument ascuțit, cu două tăișuri, rotunjit numai la mânerul de argint din care, și fără să știu, trag firele care-mi unesc trupul cu sufletul și cu spiritul mereu viu.
Victore, Victore, fac ce fac și revin la tine... Nu degeaba spunea marele actor cu deplin umor: "Fără poezie, viața e pustiu!"

Anne Marie Bejliu, 10 octombrie 2018