agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2018-11-23 | |
Cândva, lumea făcea casă împreună. Din pământ, din iarbă verde.
Mă duc azi la poștă să trimit pe tibia-n jos unui prieten care m-a ajutat la coperta cărții. -Bună ziua. Aș dori să trimit un plic simplu la București. -Bună ziua. Dar, de ce simplu? -Pentru că nu vreau să-l pedepsesc pe om să stea la ditamai coada pentru o recomandată. Femeia trântește plicul pe cântar și spune fără să mă privească, pe un ton arțăgos: -Doi lei! -Doar atât?! Întreb doar așa să văd cum reacționează. -Mda, răspunde, privindu-mă de data asta peste ochelari. -Mulțumesc. Bună seara. Numai bine. -Sănătate! – o aud în timp ce-mi puneam etuiul în poșetă și mă îndreptam spre ieșire. -Asemenea! Aproape ieșisem și mă îndreptam spre aprozar. Am studiat marfa, nu mi-a plăcut și mi-am continuat drumul. Mă gândesc la cât de ostilă e lumea în care trăim. Intru în magazinul de încălțăminte de lângă blocul meu, în ideea să-mi cumpăr o pereche de pantofi de piele negri. -Bună ziua. Aș dori și eu o pereche de pantofi negri. -Da, sigur. Care? Încerc o pereche, mă deranjează la călcâi. Altă pereche mă strânge la degete. O alta care pare că-mi vine nu este de culoare neagră. O altă pereche are tocul prea înalt. Mai încerc o pereche, nu-mi stă bine pe picior. Femeia se apleacă, trage de cutii, le împinge pe altele mai într-o parte, oftează, asudează, se uită chiorâș, își mușcă buzele, se împiedică de perechea mea de sandale portocalii cumpărate astă-vară, mi le ridică și mi le mută, fiindcă le lăsasem aproape de ușă și clienții făceau un salt peste ele. Disperată, îmi mai dă o pereche să încerc. Nu, nici asta. Mă scuz, mă încalț cu ale mele, îi urez o zi bună. Nimic. Îi spun la revedere. Nimic. Of, am supărat-o pe vânzătoare! Dar, ăsta e locul ei de muncă, nu-i așa?! Începe să plouă. Poate va curăța supărarea. Poate că este doar un plâns de liniștire. Dumnezeu știe! Azi, un alt azi, desigur, am intrat din nou în magazin, am ochit din trei o pereche de botine interesante. Negre. Așa ca sufletul unora. Le-am încălțat. M-am privit în oglindă. Ce picior! Le-am cumpărat. Fără ezitare. Un zâmbet necreștinesc s-a tolănit pe buzele vânzătoarei! M-am felicitat. Am reușit să scot din țâțâni o satisfacție! Iar eu m-am eliberat de greutatea unui gând care nu-mi lăsa răgaz: am supărat-o pe vânzătoare!
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate