Despre acomodare / adaptare (onomastică)

Acomodarea este ceva vital, detaliul acela care uneori (/ adesea?!) face diferenţa dintre Viaţă şi opusul ei.

Să ne repetăm numele, cu prezenţele şi absenţele lui cu tot, să învăţăm să ni-l apropriem, aşa cum, foarte concret, ne apropriem un „accesoriu” vestimentar nou achiziţionat.

Numele este un destin. Este o cruce. Să-l purtăm, deci, ca atare! Fără minime intruziuni deformatoare: fără adaosuri, fără trunchieri, fără mască.

Despre eliberare

Măcar din când în când blancul trebuie să aibă suficient spaţiu pentru a răbufni, pentru a-şi exprima psihologia / filosofia, frustrările, eventualele soluţii.

Despre înstrăinare

Câteodată ţipi surd într-o galaxie a zgomotelor. Câteodată chiar tu eşti acea galaxie a zgomotelor.

Despre ceea-ce-este-viu

În lipsa unor prădători naturali, cu înverşunare vom căuta până când îi vom găsi printre noi, reprezentanţi ai uneia şi aceleiaşi specii. Chiar singur fiind, omul nu se va lăsa până când nu va face din el însuşi prădătorul(-prădat).

Despre scris

Pagina absolut virgină reprezintă fără îndoială una dintre cele mai intimidante realităţi, o provocare redutabilă.

Să găsim cuvântul-locomotivă! Doar aşa călătoria se va iniţia cu dezinvoltură.

Despre om în perspectivă tehnologică

Resetarea presupune riscuri pe care trebuie să ştii dacă eşti sau nu în stare – mai exact, dacă este sau nu înţelept – să ţi le asumi.

O resetare de acest gen poate face tabula rasa de fonturi, page-setup-uri, insert-uri, print layout-uri, programe, sisteme, dar mai ales de acele informaţii genetice, fundamentale, de fapt indispensabile pentru funcţionarea genuină a memoriei afective.

Despre convieţuirea-cu-sine

Să avem încredere! Să ne acordăm credit! Să nu ne (auto)discredităm! Să dispunem, mai exact, de acea înţelepciune de a nu ne respinge, de a nu ne renega! Să ne acceptăm, atunci când trebuie, şi chiar să ne iubim cu imperfecţiunile noastre cu tot! Doar aşa avem şansa de a progresa.