Bunicul și-a lăsat la cuier tristețea, ca pe o haină petecită. Din desaga încărcată se simțea aerul curat al fructelor. Eram sigur că și inima sa puternic oxigenată cu aer de munte era încăpătoare ca un cuptor pe care se pregătesc colacii de sărbători. Obrajii roșii, sănătoși erau asemenea merelor din desagă. A scos merele le-a pus pe masă într-o binecuvântare aleasă. Cu gesturi tandre m-a mângâiat pe creștet.
– Iubirea, iertarea sunt pe raftul de sus al sufletului, mi-a spus el.
Ca într-o joacă m-a pus să-i număr degetele mâini drepte, mâna stângă a ascuns-o cu sfială. Îi lipseau două degete rămase pe front. Mi-a urmărit cuvintele în timp ce mă lăudam cu notele de la școală.
– Ești mare acum, s-a ferit să-mi spună că sunt copil.
Eram doar ștrengarul lui iubit!
– Știi cum linge ursul sarea? m-a întrebat el făcând cu ochiul.
– Care urși? am întrebat eu. Urșii au murit în visul meu astă noapte!
– Urșii mei de la munte nu au murit, mi-a spus el, îmi păzesc casa să nu o fure ielele.
– Ielele? Ce sunt ielele?
– Niște fătuțe frumoase, dar care, dacă le vezi, te bântuie.
– Tare frumoase trebuie să fie ielele astea, dar cum arată, ca doamna învățătoare care îmi apare uneori în vise?
Nu am aflat niciodată de ce ar fi trebuit să mă bântuie niște fătuțe, doar nu doream răul nimănui.
Bunicul, da, bunicul, cel care îmi înțelegea mersul pe vârfuri să nu mă simtă părinții când întârziam de la școală și alergam peste garduri să strâng soarele în brațe, să-l iau prizonier în suflet ca să-mi crească aripi de înger a plecat de mult, au rămas amintirile și copacul de la munte din care culeg merele bunicului.